Paul Cornea, pagini de jurnal I

Am avut neașteptata șansă a unei apropieri speciale de profesorul Cornea, în ultimii săi ani. Totul a pornit de la un contact întâmplător, în vara anului 2015, și s-a transformat destul de curând într-o relație pe care îndrăznesc s-o numesc prietenie, nutrită de o caldă afecțiune reciprocă și de ceea ce numea domnia-sa „o bună chimie între noi doi“.

Nu-l întâlnisem niciodată, dar, recunosc, mi-aș fi dorit de mult să se întâmple asta, fiindcă auzisem de la foști studenți ai săi despre calitățile lui de mentor mereu disponibil să se implice în antrenarea unor discipoli. Eram conștient că pentru mine ar fi fost prea târziu să mai profit de vocația sa, așa încât m-am considerat norocos când l-am putut, pur și simplu, cunoaște personal și foarte repede, apoi, la invitația sa, l-am putut frecventa săptămânal, câțiva ani la rând, până în ultima zi. A fost, pentru mine, ceea ce se numește, cu anume solemnitate, una dintre acele întâlniri care contează și te înrâuresc substanțial. Mi se face de multe ori dor de ceasurile petrecute împreună.

Întâmplarea de la care a pornit totul e grăitoare pentru comportamentul cuiva, îmi vine să spun de modă veche, pentru care respectul de sine e inseparabil de respectul față de ceilalți.

Îi solicitasem profesorului, prin intermediul Gabrielei Omăt, să participe la un simpozion Mihail Sebastian, cu un prilej aniversar. A acceptat, în primă instanță, cu plăcere, să vorbească despre fostul său profesor din liceu, dar ceva neprevăzut l-a împiedicat să mai ajungă, și desigur absența sa la acea întrunire a fost resimțită. După câteva zile, profesorul m-a căutat la telefon. Îi explicase Gabrielei, extrem de jenat, că simte nevoia să lămurească personal incidentul și vrea să mă vadă, așa că am fost puși în legătură. Am mers „la o cafea“. A dorit apoi să ne reîntâlnim și, după o vreme, am fixat de comun acord anumite zile de întrevedere. Vorbeam, cum se spune, despre multe și de toate, era un conlocutor vioi și plin de haz, de o curiozitate mereu trează. La un moment dat, cum avea probleme progresive de vedere, m-a rugat să-l pun la curent cu ce se mai scrie. Făceam lecturi din gazete sau din ultimele apariții de carte. Comenta totul cu reacții prompte și adesea surprinzătoare prin unghiul de atac. Erau ceasuri foarte plăcute pentru amândoi și pot spune că amândoi le așteptam cu nerăbdare.

După un timp, m-a rugat să-l ajut să-și revadă și să-și pună în ordine numeroasele carnete de note zilnice, cu un material stufos și divers, nu o dată extrem de interesant, acoperind un interval de decenii: de la secvențe de jurnal la fișe de lectură, de la schițe de eseu la încercări de proză, ba, pe alocuri, și de poezie… Mi le-a încredințat, în tranșe, urmând ca eu să le întocmesc sumarele și apoi, după lecturi împreună, să selectăm un eventual material publicabil, de editarea căruia ar fi dorit să mă ocup chiar eu. Fatalitatea a făcut ca anevoioasa operațiune, care se anunța de lungă durată, să nu se mai concretizeze. Am și acum, la mine acasă, impunătorul teanc al acestor carnete așternute cu un scris mărunt și compact. Cele 24 de caiete – blocnotesuri, agende, caiete, cu dimensiuni cuprinse între 10/15 și 17/24 cm, scrise cu stiloul sau cu pixul – acoperă, cu anumite pauze, anii 1956-2012. Fiul profesorului, Andrei Cornea, și-a dat acordul pentru continuarea prospectării întregii materii, în vederea alcătuirii unei selecții reprezentative și căutării soluțiilor de a o publica.

Am ales, pentru „România literară“, în premieră, două secvențe – referitoare la două interesante întâlniri cu Tudor Arghezi – din ceea ce ar putea deveni, dacă sorții vor fi favorabili, o ediție cu pagini de jurnal semnate Paul Cornea.

În cazul numelor de publicații scrise prescurtat (de exemplu „G. lit.” sau „G. l.”) am întregit tacit numele acestora.

ll Petruș Costea

[Două întâlniri cu Tudor Arghezi]

9 IV 1958

Tudor Arghezi mă primește în ținută de casă, cu o jachetă de jerseu și beretă. E jovial și neastâmpărat, deși se plânge că de câteva zile îi merge rău.

Îmi arată o notiță din „Gazeta literară” care aruncă o umbră asupra versiunii rom[ânești] a lui Brecht, Mutter Courage, lucrată de el, în 1956, la cererea mea. „Te-am chemat, îmi spune cu vocea subțiratecă și acele pauze umplute de tensiunea spiritului care caută cuvântul potrivit, te-am chemat fiindcă ești în oarecare complicitate cu mine. Nu? Vezi, niște binevoitori de la «Gazeta literară» îmi plătesc o poliță. Pare-se că prezența mea indispune. Să ajungi la 78 ani e o inadvertență față de colegi. La noi, tradiția a fost ca scriitorii să dureze puțin. Ei sfârșeau pe paie și mureau la 30 ani. Slavici a cutezat altfel și, după cum știi, a pățit-o.” Protestez. Exprim îndoiala că cineva ar fi intenționat să-l jignească. E probabil o scăpare cu totul involuntară. Dar maistrul are ideile lui în cât îl privește pe Z[aharia] St[ancu]. Îmi rezervă chiar o surpriză: l-a trimis pe Baruțu în Mărțișor să aducă un număr vechi din «Bilete de papagal» unde a publicat ceva contra lui Z. St. care, de bună seamă, n-a uitat și se răzbună. (Cumplită suspiciune bătrânească, egocentrism unit cu mania persecuției!) Discuția alunecă, T. A. își deșartă sacul.

„Am trăit 60 ani în lumea asta interlopă care făcea soare, ploaie și umbră la noi. Mi-a plăcut cerneala și condeiul. 60 ani am scris în fiecare zi. Vedeam, în anii mei tineri, cum colegii mi-o luau înainte: unii prefecți, alții avocați mari, industriași, chiar universitari. Caracostea, căruia îi ziceam Cacaprostea, a fost suit de un trepăduș german pe nume Gamillscheg în fruntea bucatelor la «Revista Fundațiilor». Eu rămâneam la urmă, una cu țărâna, scrib obscur. Dar mi-a plăcut. Am iubit cerneala și condeiul – cum să spun, iartă-mă – așa cum câinele își iubește excrementul. I-am cunoscut pe potentații vremii, unii voiau să fie mecenați ca să li se ia taraba drept templu. I-am cerut o dată 1000 lei împrumut lui Aristide Blank. Mi-a răspuns că trebuie să convoace consiliul de administrație. Altă dată îi intru în birou și văd în spatele jilțului de unde mă privea o imensă statuie de piatră, până în plafon, un Tolstoi. Blank făcea multă expoziție de propria-i personalitate. Zic, arătând cu degetul: «E unul dintre acționarii d-tale?» S-a supărat foc.”

Ușa se deschide violent și irupe Baruțu cu filele mici și galbene ale „Biletelor de papagal”. Maistrul mă îndeamnă mieros să citesc ultima pagină. O parcurg repede, cu uimire. A. relata nici mai mult, nici mai puțin decât că odată, Z. St., bănuindu-l agent de siguranță, l-a căutat să-i ceară un post de „agent acoperit”! La întrebarea dacă tânărul scriitor („care fugea după mine – comentează A. din comoda în care își aprinde țigara cu o mână tremurătoare – cerșindu-mi un surâs și o indulgență”), la întrebarea dacă el nu se sfiește să mănânce o asemenea pâine, n-a mai răspuns. „După acest articolaș, Z. St. mi-a dat pace, n-a mai îndrăznit să se lege de mine nici în «Lumea românească», nici pe altundeva. Apropo, știi cum a luat ființă «Lumea românească»?” Fiindcă răspund că nu, maistrul mă lămurește. (E reală sau numai închipuită de mine voluptatea cu care scormonă în putregaiul ce căptușește fațadele poleite?)

„Stelian Popescu încasa, prin 1938-1939, de la Auschnitt o subvenție mare, cca 10 milioane. Odată își trimite confidentul să ceară dublul sumei și, ca să fie sigur c-o va obține, are nedibăcia să propună un șantaj: sau banii, sau campanie antisemită violentă în «Universul». Auschnitt era în raporturile umane un om distins – l-am cunoscut mai târziu în lagăr. Dar pentru o dată, atunci, și-a ieșit din pepeni și l-a dat afară pe emisarul lui Stelian Popescu. Campania promisă în «Universul» s-a dezlănțuit. Atunci milionarul a trecut la represalii. Într-o zi mă trezesc cu colonelul Petrescu (fiecare societate anonimă avea un militar cu pieptul plin de decorații spre a semna bilanțul și a acoperi haznaua cu rahat printr-o ținută patriotică), Petrescu îmi propune să înființez un ziar pentru care, mă asigură, sunt multe parale puse deoparte. O singură condiție: să atac pe Stelian. L-am refuzat, căci preferam să fiu senior la Mărțișor decât argat la Reșița. I-am spus: «Nu e lipsă de amatori pentru oferte atât de generoase. Sunt confrați dispuși oricând…» Și s-a dus la Stancu…”.

Revin la nota din „Gazeta literară” și încă o dată caut să resping procesul de intenții. Dar bătrânul știe prea multe ca să se lase convins. „La noi adversitățile sunt ticăloase și dragostele farse. Degeaba trăiesc unii în meseria mea, oglindindu-se ani de zile în albul hârtiei, că nu li se reflectă în suflet nicio fărâmă de puritate.”

Schimb vorba. Nu știu cum, îi stârnesc o asociație: Iorga. „Așa este poporul rumân: când intră nițel pe scara culturii, își pierde sărita. Iorga, de pildă, cu care m-am războit o viață întreagă, avea calități, dar era fudul. Îmi aduc aminte de o Istorie a lui Ștefan cel Mare comandată de fostul Minister al Instrucțiunii. Fraza începea la pag. 1 și se termina la pag. 21. Omul își subaprecia semenii, credea că totu-i e permis. Când însă Iorga se supraveghea, era în stare să dea adevărate bijuterii. Cel mai bun lucru al lui sunt Cuvintele pe întuneric¹, conferințele ținute la Radio. Marea lui virtute a fost că toată viața a ars ca o lumânare, până la cotor. Mai solid decât Iorga a fost Pârvan, cam scorțos și visător, dar temeinic și poet. Tot Iorga l-a băgat în groapă…”.

E vremea să plec. Îmi spune că speră să plece în străinătate să-și reia tratamentul. S-a întors data trecută înainte de a-l sfârși, fiindcă nu mai putea suporta calomniile ordinare ce circulau pe seama lui. „Bănuiala scârboasă îmi ticăloșea sensibilitatea. Ce suflet de slugă și ce minte liliputană putea scorni că eu am fugit?” (Are oare conștiința bătrânul de lângă mine de valoarea acestui eu, prizărit într-o frază inexpresivă, sau e vorba aci nu atât de marele scriitor, cât de gospodarul din Mărțișor care nu va putea muri decât amestecându-se cu huma grădinii sale?) E recunoscător conducerii statului. Mă însoțește până la ușe. La despărțire, mă întreabă dacă un elogiu pe care ar vrea să-l scrie pentru Parhon va fi bine primit. Confirm, puțin mirat. Îmi explică: „Am fost pe vremuri colaborator, și eu, și Parhon, la «Adevărul literar» și-mi aduc aminte cum îl râdeau confrații pe savantul care descoperise rolul și funcția glandelor cu secreție internă. Azi sunt institute de endocrinologie în toată lumea și Parhon, fiind onorat de oficialitate cum se cuvine, nu e prețuit în cultură după cum merită.” Mă bucur pentru inițiativa generoasă și-mi iau rămas bun. Maistrul mă tratează cu o cordialitate excesivă și scuze repetate de deranj. O curtoazie venită dintr-un anume instinct de sociabilitate, dintr-o bonomie cu totul meridională, dar și dintr-o reacție de apărare, experimentată de mulți ani. Închid ușa și mă precipit pe scări. Mă gândesc că cine-a fost lătrat de câini o viață-ntreagă ajunge să se teamă că și un greiere l-ar putea mușca și, ca să-și exercite nestingherit jocurile spiritului, își impune o conduită cât mai obedientă.

17 XI 1965

La Arghezi. Convorbire à batons rompus. Îl întreb de colaborarea la „Revista ideii”. N-a scris decât o dată, la cererea lui Mușoiu. M. era fiul unui sergent de stradă din Moldova, un om de caracter, sărac, dar devotat idealului. Anarhist, împreună cu celălalt Panait, Zosin. Vizitat mereu de poliție, M. dormea cu ușa deschisă pentru ca la descinderile nocturne să nu aibă nevoie să se deranjeze. Publica în foaia lui traduceri, într-o limbă imposibilă, cu o ortografie sui-generis. A contribuit la răspândirea socialismului sau a ceea ce credea el că se numește socialism. Odată Mușoiu s-a amorezat lulea de o profesoară și a început să facă versuri. L-a vizitat pe A. în chilia de la Mitropolie ca să i le citească. „Lasă treaba asta pe umerii altora” – i s-a răspuns, după o lectură mai mult decât concludentă.

Zosin iubea mâncărurile preparate la cantina călugărească de la Mitropolie. La 12 fără ¼ se prezenta solicitându-se invitat la masă, ceea ce nu i se refuza. „Timpuri tihnite, în care anarhiștii prânzeau sub coviltirul bisericii fără a-și altera din focul convingerilor.”

Mușoiu avea talentul de a-și alege niște străzi în care domicilia, de o bizară fantezie. „Strada Pipăilă. Se poate concepe așa ceva?” Era un om de treabă, oropsit de muze și de poliție, dar perseverând în drumul lui de devotament și altruism.

La „Revista ideii”, în 1904, a tradus Cântarea preoților de Maurice Magre. Alegerea autorului aparținea redactorului.

A mai scris la „Egalitatea” lui Schwarzfeld și „Curierul israelit”! Mițura intervine: „Să-i spunem lui Pienescu!” A. dă din umeri: „Dar crezi că eu mai știu când și cu ce pseudonim?” Cred că vrea, din spirit de contradicție, să joace câteva feste bune istoriei literare a viitorului.

Vine vorba de Rosetti… „O javră.” Pentru că a fost un editor care a îndrăznit să tipărească Florile de mucigai (probabil incluzându-le în ediția „Opere definitive” din 1939), i-a dedicat atunci volumul. Acum, de curând, la reeditare, Rosetti a aflat că dedicația a dispărut și s-a neliniștit ca și când ar fi avut loc o mare nenorocire. A trimis emisari, reclamându-și dreptul, învinuind forțe obscure ale editurii sau indolenței. Dar A. i-a răspuns explicit că inițiativa retragerii dedicației îi aparține.

E o „javră” chiar mai mare decât Iordan. Pe vremuri îl folosea pe Camil Petrescu ca să-i scrie operele. Notele din Grecia sunt scrise de Camil. A aflat-o chiar de la el. Acum lucrează cu un trepăduș mai mărunt.

Ne întoarcem printre morți, climat pacific, unde și scrâșnirile de dinți, și răfuielile devin istorie, adică pot fi privite cu zâmbet.

De ce s-a făcut călugăr? Pentru că n-avea unde locui, n-avea unde lucra. S-a dus la directorul Mitropoliei, unul Cornoiu, doctor de la Tübingen, și i-a spus că vrea o audiență la mitropolit. „De ce?” „O problemă personală.” Cornoiu l-a cercetat lung, neîncrezător, dar până la urmă i-a mijlocit întrevederea. Înainte de a intra la mitropolit, a trecut din nou prin cancelaria directorului. „Cum trebuie să procedez?” a întrebat stânjenit. „Să te adresezi cu Î. P. S. și să faci o metanie.” Neștiind cum se face o metanie, a luat o lecție practică. Pregătirile s-au dovedit însă inutile, căci, dând cu ochii de înaltul chiriarh, s-a emoționat și a început cu „Domnule Mitropolit”. Mitropolitul – Iosif Naniescu – era un om de 73 ani, fusese 30 ani la Paris, la Bis[erica] română. Era un intelectual, cu intuiția valorilor și spirit larg. Tradusese Le juif errant a lui Eugène Sue. I-a ascultat păsul. „D-ta vrei să te călugărești din cauza unei iubiri neîmpărtășite?” „Nu – a răspuns A. –, din altă pricină.” Iosif Naniescu n-a insistat și i-a satisfăcut cererea, mărturisindu-i că el a îmbrățișat rasa neagră datorită faptului că i se refuzase mâna fetei pe care o îndrăgea. Mitropolitul ținea la „fratele Iosif”. Îl folosea ca secretar. L-a pus să-i îndrepte traducerea Vie de Jésus a lui Père Didon, interpretare catolică. Manuscrisul a fost însă luat, îndată lucrarea isprăvită, de Chiricescu, dir. Tip[ografiei] cărților bisericești, care a crezut de cuviință s-o pritocească în spirit pravoslavnic. Până la urmă, traducerea a apărut, foarte modificată, trecând sub tăcere numele lui Naniescu. Pe copertă era indi­cat doar: „după Scrobotov”, acesta fiind traducătorul bulgar al aceleiași opere.

Ajungem la un subiect inepuizabil: Iorga. „Era un om cu zvârcoliri de la minus la plus.” S-a supărat foc pentru o critică a Istoriei neamului românesc pentru popor, apărută în „Linia dreaptă”. Cartea avea fraze care începeau la pag. 1 și se terminau la pag. 30, un adevărat supliciu pentru cititor. „L-am înțepat, firește, pe marele profesor și nu mi-a iertat-o. Totuși, el ținea la mine.” Proba: când ispășea în închisoare atitudinea filogermană din timpul războiului, împreună cu Slavici, Iorga a venit într-o zi să-l vadă. Directorul închisorii îl cheamă și-l anunță: „Dl prof. Iorga te așteaptă în fața bisericii.” Stupoare. „Pe mine?”„Da, pe d-ta.” „Nu e greșală?” Dir. se zburlește: „Pe d-ta, și mergi degrabă”. Tot chibzuind asupra ciudatei vizite, A. întârzie și-l găsește pe prof. impacientat. Era un decembrie de frig „penibil”. Se apropie și se prezintă. Iorga izbucnește în râs: „Credeam că ești mai înalt” zice el, satisfăcut, simțind, dar fals, că are posibilitatea să privească de sus, deci să fie mărinimos. Îi întinde mâna înmănușată și A. i-o strânge cu efuziune. Dar, deodată, observă că mănușa prof. i se scurge în mână, dezlegând, de sub căptușeala paltonului, decimetri de lână împletită: mănușa era de fapt un ciorap. Căci savantul, sensibil la frig, se proteja ermetic, ferecându-și brațul de la încheietura umărului într-o învelitoare uniformă. „Porcul de rege te-a băgat aici – graseiază Iorga. Las’ că am să-l târnosesc eu.” A făcut-o, n-a făcut-o, fapt e că după un timp A. s-a eliberat. A crezut atunci de datoria lui să-i exprime prof. mulțumiri. S-a dus la „Neamul românesc”. Primit imediat. I. îi arată un birou și un scaun neocupat: „Uite, vezi, biroul și scaunul ăsta te așteaptă pe d-ta de un an de zile”. „Pe mine, pentru ce?” „Cum pentru ce?” întreabă prof. contrariat că intențiile lui n-au fost pricepute. „Ca să te așezi și să lucrezi.” „Vedeți, d-le prof., eu trebuie să mă gândesc.” Exasperat, I. se face fețe-fețe și începe să țipe: „Cum să te gândești, d-le, la ce să te gândești?…” O propunere a lui, refuzată. Un om care cutează să nu-i accepte liberalitățile. Cineva care gândește altfel decât dispune el. Era insuportabil… „Aveam mereu darul să-l enervez.” Odată, când era călugăr, I. sosește la Mitrop[olie] cu un grup de studenți ca să le arate pisaniile. Cum singurul binoclu se nimerea să-l posede A., e invitat să-l ofere prof., ceea ce și face. Nu trec decât câteva clipe și sosește cineva: „Frate Iosif, cu binoclul d-tale nu se poate vedea…”. „Cum nu se poate? Era o piesă străină, de care mă folosisem nu o dată la teatru.” A. se duce la fața locului și constată că I. privea invers. Cu sfială face cuvenita îndreptare de direcție, dar I. începe să spumege. Cineva voia să-l corecteze. Ce neobrăzare!

I. vorbea prost franțuzește. Totuși, dădea când și când lecții la Sorbona. „Vrei să știi cum?” Anunța o interpelare agresivă la Cameră. Carol II, sesizat, își întreba un om de încredere: „Cât vrea? 500.000 ajunge?” Și-i trimetea banii. I. pleca la Paris, iar pe drum scria și două piese… (Da, dar, stimate maestre, d-ta explici cum pleca, nu ne explici ceva tot atât de important: cum se face că Sorbona îl primea?)

A fost o perioadă în care I. l-a tratat deferent. În vremea „Cronicii”. Îi scria numindu-l „Domnule director”. A. râde și se scuză: termenul de director era o farsă. Scrisorile, din păcate, s-au pierdut. Nu numai ele, o ladă întreagă. Împrejurările merită povestite. Odată, în Mărțișor, a vrut să-și pună ordine în hârtii și a rugat niște tineri să i le claseze. Tot ce a fost găsit bun s-a pus de o parte (corespondență de 50 ani!), ce s-a găsit derizoriu, de alta. La urmă, din eroare, s-a dat foc lăzii cu material selecționat. Un singur lucru s-a păstrat: corespondența lui cu Cocea, fiindcă se afla într-o cutie metalică.

Prin 1935, I. a scris un articol contra lui A. intitulat Fra Diavolo, plin de insanități. A. i-a trimis o scrisoare acasă. Conținut aproximativ: „Stimate D-le Prof., pe viitor, dacă veți mai scrie un articol polemic împotriva subsemn[atului], vă rog puneți-mă pe mine să-l redactez, întrucât îmi cunosc mai bine metehnele și-i voi da și un stil mai bun. Bineînțeles că-l veți semna Dvs.!”

Ultimul capitol: Caragiale. L-a întâlnit prima dată prin 1896, cu prilejul unei expoziții de pictură organizată de Bogdan-Pitești, în numele Soc[ietății] Ileana, într-o sală pe Regală. Bog.-P. anunțase prin „Universul” că are nevoie de un custode. A. stătea la o gazdă nevoiașă și dădea meditații unui plutonier-major. De algebră, după o Algebră de André, pe care el o tocea acasă, fiindcă habar
n-avea de asemenea aritmetici abstracte. Plut.-major (care a ajuns și ofițer) se căznea cât se căznea cu ecuațiile până, ca să se întremeze, trecea în camera vecină, unde-și făcea un grătar. În vremea asta, A. aștepta, cu mirosul delicios în nări, înghițind în sec. Deci, pe baza anunțului din „Universul”, s-a prezentat la B.-P. – un domn distins, cu un cioc soigné – și a fost angajat.

Într-o zi, în expoziție, lipsită în genere de vizitatori, pică un grup, Car. cu o șleahtă de „plătitori de bere”, clientela care făcea cor acestei sclipitoare inteligențe. Se opresc cu toții în fața unei picturi de Puvis de Chavannes și Car., căruia îi plăceau trivialitățile, îl estropiază pe „v” în hazul gros al asistenței. Tânărul A. se apropie, atins în amorul propriu de custode: „N-ați citit bine, d-le, aici scrie Puvis, nu cum ați spus Dvs.” Interlocat, Car. îl măsoară de sus până jos și nu găsește nimic mai bun de spus decât: „Tu știi cine sunt eu?” „Nu, D-le!” „Eu sunt Caragiale.” Accent pe nume, dar fără rezultat. „N-am auzit de Dvs.!”

A doua zi, pe la 12, autorul Scris. pierdute apare iar în expoziție. Erau două scaune fără spătar. Se așează unul în fața altuia, vulpoiul bătrân și dulăul tânăr: „Spune drept, mă, chiar nu știai cine sunt?” „Ba da, domnule!” Haz de ambele părți și dezgheț. Deodată, indexul lui Car. îl țintește pe A. și vocea lui tună: „Mă, tu scrii…”. „Da, d-le!” „Arată-mi și mie!” A. se împotrivește. Celălalt insistă. A.: „Cine scrie tocmai de-aia o face, fiindcă n-are nevoie de sfaturi.” „Da, mă, dar eu sunt curvă bătrână și știu o grămadă de chichițe.” Scena se termină cu o invitație la restaurant acceptată de A. fiindcă era cam nemâncat. „De arătat ce scriu tot nu i-am arătat.”

După câțiva ani, prin 1905-1906, A. scrie un articol despre Car. în „Viața românească” (?). Car. îi telegrafiază lui Ibrăileanu să afle cine-i autorul, dar ocazia de întâlnire nu se realizează. Peste alți câțiva ani: A. lucra la „Seara”. Într-o zi îi pătrunde în birou Iosif Nădejde, cronicarul dramatic al „Adevărului”. „Vrea să te cunoască dl Car.” A urcă până la biroul lui Mille (care stătea pe un tron „da, da, un tron veritabil”). Aici îl găsește între multe halbe de bere deșertate. Car. ridică capul, îl vede și brusc își amintește. „Mă, clamează el satisfăcut, nu ți-am spus eu că tu scrii?”

Mavrodi l-a însărcinat să traducă Molière. A muncit câțiva ani, realizând traducerea integrală. Neavând copii, a trimis Teatr[ului] Naț[ional] manuscrisele înseși care s-au pierdut. 

______________

¹ Titlul corect este Sfaturi pe întunerec.

(Partea a II-a a Paginilor de jurnal a apărut în ediția 44/2019).