Am avut și noi un inventator, Justin Capră (1933-2015), comparabil întru totul ca valoare cu Thomas Edison și cu alți mari inventatori ai lumii. Lui i-a lipsit însă norocul de a trăi într-o țară și într-o epocă în care societatea susține cu entuziasm creația tehnică. Și-a dus viața în România comunistă, unde a avut regim de personaj incomod și suspect. Apoi, în România postcomunistă, unde a fost tratat în cel mai bun caz ca un personaj bizar.
L-am vizitat la adresa lui din București, în 1987 (ulterior, în ultima parte a vieții, dornic de liniște, avea să se retragă la Filipeștii de Pădure, în județul Prahova) și am remarcat de la început faptul că și curtea, și locuința lui erau pline de prototipuri de autovehicule și aparate de zbor în diferite stadii de realizare. Justin Capră nu doar proiecta mașini capabile de uimitoare performanțe tehnice, ci le și realiza, cu mâna lui (în loc să fi avut în jur o armată de lucrători care să-i fi pus în aplicare invențiile).
Mă pregăteam să scriu un articol despre el la rubrica mea Made in Romania din revista „Magazin” și voiam neapărat să-l cunosc. M-a primit cu prietenie și cu bucuria de a comunica. Vizita la el m-a impresionat la fel de tare ca vizita pe care i-am făcut-o la un moment lui Nichita Stănescu, la locuința lui din Piața Amzei. Gesturile ostile îndreptate împotriva lui, foarte asemănătoare cu încercările repetate ale unui asasin de a-l îneca pe cineva ținându-l cu capul sub apă, nu îl aduseseră la blazare. Îmi prezenta cu însuflețire aparatele de o frapantă originalitate create de el.
Încă de la început, probabil ca să mă testeze, mi-a arătat un perpetuum mobile. Era un eșafodaj de bare de oțel cu bile care cădeau de pe o clapetă pe alta și reveneau pe rând la clapeta de sus făcând să se miște la nesfârșit, fără o sursă de energie detectabilă, o roată cu spițe. I-am spus că un perpetuum mobile nu poate exista nealimentat cu energie (decât în eventualitatea că frecarea s-ar reduce la zero, ceea ce este teoretic imposibil, dar și atunci el n-ar putea decât să funcționeze pentru amuzamentul privitorilor, fără a folosi la ceva). A râs cu simpatie și mi-a spus că am dreptate, dar că perpetuum mobile realizat de el utilizează o sursă de energie atât de discretă, încă nimeni n-o poate descoperi, nici oamenii de știință cu studii la Oxford, care și-au bătut mult capul să afle secretul (mi-a spus și numele lor).
Cu pregătire de inginer de aviație și imaginație de autor de SF, Justin Capră a uimit lumea cu invențiile lui. La 23 de ani a conceput primul aparat individual de zbor, desprins parcă din visurile cele mai arzătoare ale umanității. Seamănă cu un rucsac și, prins în spatele unui om exact ca un rucsac, îl ridică repede de la pământ pe purtătorul lui și – comandat cu manete – îl duce unde vrea el. A per fec ționat acel aparat și l-a testat el însuși, riscându-și viața: „În 1958 am reuşit să mă şi ridic, după multe experienţe eşuate. M-am ridicat jumă-tate de metru, un metru, şi-am crezut că sunt în Ceruri… De frică. Pentru că nu m-aşteptam să mă ridic. Oricum, n-a fost o experienţă prea reuşită. M-am şi fript la mână, s-a rupt şi un ajutaj…”.
Pentru că statul român nu s-a arătat interesat de această extraordi nară invenție, a încercat să ceară, pentru punerea ei în aplicare, spriji nul Ambasadei SUA, dar a fost arestat de Securitate, anchetat și tratat ca un… trădător. Până la urmă a renunțat, iar creația sa, neprotejată de vreun brevet de invenție, a ajuns să fie folosită, probabil, de NASA.
Justin Capră mi-a mai arătat un prototip de automobil miniatural, Soleta, care consuma 0,5 litri de benzină la 100 de kilometri. Statul român nu a primit această ofertă generoasă, preferând să construiască, din cine știe ce motive, în exact aceeași perioadă, neperformantul Lăstun. Altă născocitoare uimitoare a fost un automobil fără caroserie, de fapt cu o caroserie făcută dintr-un jet de aer atât de bine dirijat, încât era impenetrabilă. Nici ploaia, nici ninsoarea nu-i putea atinge pe ocupanții acelui vehicul, deși nu se vedea deasupra lor niciun acoperiș.
La despărțire, amfitrionul meu de câteva ore m-a condus la mașina pe care o parcasem pe trotuar. Era o Dacia 1310. Mi-a cerut să ridic capota și am fost sigur că se va uita pătrunzător la motor și îl va lua în derâdere. Nu s-a întâmplat așa. S-a aplecat asupra lui, i-a examinat atent măruntaiele metalice și, cu mâini iscusite, a reglat nu știu ce: pompă de benzină, jicloare, platină, cam așa ceva. Apoi mi-a spus să urmăresc ce cantitate de benzină va consuma mașina în următoarea perioadă. Am urmărit, foarte atent. Consuma 2 litri de benzină la 100 de kilometri!
Acest magician al mașinilor, căruia am fost tentat să-i sărut mâna înnegrită de ulei ars, i-a agasat mereu pe comuniști, cărora tare mult le-ar fi plăcut să-l facă să dispară. L-au șicanat cât au putut. Până și pe mine m-a vizitat la redacție o femeie-maior de la Securitate care m-a întrebat – cu buze subțiri și strânse – ce am căutat la Justin Capră. Inventatorul a rezistat ostilității sumbre a autorităților numai datorită unei inepuizabile bucurii de a crea. Dar numai el știa ce era în sufletul lui. (Și poate am înțeles și eu câte ceva.)
*
În mod surprinzător, comuniştii au simţul valorii. Un simţ al valorii însă monstruos, cu care îi identifică pe oamenii superiori ca să îi distrugă.
Ei nu se folosesc în evaluarea semenilor de sensibilitate, cultură, spirit critic, bun-gust, pentru că nici nu au asemenea mijloace. Simţul valorii este în cazul lor intuitiv şi visceral, o formă de teamă, o manifestare grotescă a instinctului de conservare.
Inteligenţa, talentul, demnitatea, umorul celor cu care se întâmplă să aibă de-a face îi sperie cumplit, îi face să intre în panică şi declanşează în sufletul lor o ură neagră. Din acel moment, oamenii superiori nu mai au nicio scăpare; vor fi vânaţi oricât şi-ar disimula superioritatea, oriunde ar fugi, oricâtă bunăvoinţă ar arăta opresorilor lor. Și apoi, ei nu pot să fugă. Conștiința lor complicată îi împiedică să dispară repede din raza vizuală a celor care îi urmăresc, așa cum coarnele rămuroase și impunătoare îi fac pe cerbi să se încurce în hățișul pădurii și îi transformă în victime sigure.
Am adus în discuţie acest funest simţ al valorii care le este propriu comuniştilor la o emoţionantă lansare, a singurei cărţi scrise de regretata Micaela Ghiţescu, Între uitare şi memorie. În această carte, autoarea, care a tradus zeci de cărţi și care s-a hotărât, în sfârşit, să vorbească şi despre sine, evocă, printre altele, perioada studenţiei, când a fost arestată şi condamnată la trei ani de închisoare pentru că a corespondat cu un profesor francez. Un participant la lansare (care s-a desfăşurat pe terasa Librăriei Kretzulescu, într-o frumoasă seară de toamnă, cu cerul plin de stele) era de părere că dacă studenta ar fi fost mai atentă şi nu s-ar fi arătat interesată de cultura franceză, în plin stalinism, ar fi evitat acest accident biografic.
Iluzie! Orice ar fi făcut, chiar dacă n-ar fi corespondat cu nimeni şi n-ar fi frecventat Biblioteca Franceză, chiar dacă ar fi învăţat pe de rost versuri propagandistice de Mihai Beniuc şi Maria Banuş, Micaela Ghiţescu tot ar fi fost arestată şi întemniţată, sub un pretext oarecare. Nu i se putea ierta ţinuta intelectuală şi morală. Prea uşor vorbea limbi străine, prea era delicată şi îngrijită, prea avea o educaţie aleasă. Şi mai şi provenea dintr-o familie bună.
Aşa cum unii evrei erau nevoiţi să-şi ascundă evreitatea, ca să scape de brutele fasciste, unii oameni superiori s-au aflat în situaţia de a-şi ascunde superioritatea, ca să scape de brutele comuniste. Practic, au făcut-o pe proştii ani la rând, metodă de deghizare care prezintă însă un risc: dacă o faci mereu pe prostul se poate întâmpla să devii cu adevărat prost.
În plus mai exista pericolul ca într-un moment de neatenţie să… te dai de gol, înfuriindu-i pe comunişti care, constatând că eşti de fapt inteligent şi cultivat, te-ar fi considerat un… trădător.
Comunismul – am spus-o și am s-o spun câte zile oi mai trăi – este expresia politică a complexelor de inferioritate ale unor membri ai societăţii, exasperaţi de faptul că pierd orice competiţie. Indivizi complexaţi au existat şi vor exista întotdeauna, dar în secolul douăzeci, pentru prima dată în istorie, incapabilii au ajuns la putere şi prostia, incultura, prostul gust s-au instituţionalizat. La Securitate te băteau pentru că vorbeai limbi străine, pentru că aveai cărţi în casă, pentru că… făceai zilnic duş sau purtai pălărie.
Iată ce nu înţeleg tinerii de azi care cu o voioasă iresponsabilitate profesează idei comuniste (numai pentru a-i sfida pe maturi): că există o deplină continuitate între tratamentul aplicat intelectualilor în timpul comunismului şi modul cum a fost tratată aceeaşi categorie socială în 1990, de pildă, de minerii conduşi de foşti lucrători ai Securităţii. Au fost atunci călcaţi în picioare şi bătuţi sălbatic cu lanţuri sau bare de fier mulţi necunoscuţi de pe stradă, fie şi numai pentru că aveau un aer de intelectuali (purtau ochelari, cămăşi curate etc.).
Remarcabilă – şi înfricoşătoare – este promptitudinea cu care comunistoizii de azi sesizează valoarea (mai repede uneori decât criticii de speciali tate). Este încă o dovadă că reacţionează instinctiv, adulmecând valoarea asemenea unor copoi şi aruncându-se asupra ei ca să o sfâşie.
