Un thriller politic

La aproape trei decenii de la Revoluția din decembrie 1989, Eugen Uricaru dă, în Permafrost, un roman în care se înfățișează dedesubturile și culisele loviturii de stat care a confiscat-o și manipulat-o. Observam cu o vreme în urmă că, spre deosebire de jurnalistul care consumă evenimentul cotidian, prozatorului realist îi trebuie o anumită distanță față de faptul istoric, pentru ca viziunea sa epică să marcheze și să remodeleze elementele de realitate. Așa se justifică „întârzierea” (care li s-a reproșat autorilor noștri) în a aborda subiectul Revoluției, și tot astfel se explică numărul încă mic de romane autohtone de calibru dedicate comunismului ceaușist și, apoi, realității postcomuniste cu „mineriade” și tot restul. Dacă la un romancier ca Dan Stanca procesarea epică a realității se face pe o spirală spiritualistă, iar la Aldulescu, pe un același eșantion social, al fiilor clasei muncitoare rămași orfani de ea, în cazul lui Uricaru grila este una conspiraționistă. Permafrost abundă în lucruri care se spun și lucruri care se știu, personajele cu acces la realitatea ascunsă a suitei de întâmplări fiind doar câteva. Există o încadrare tradițională a personajelor, în funcție de importanța lor în roman: protagonistul acestei ordini prozastice este inginerul Valeriu Negrea-Negrescu, care trăiește o picantă poveste de amor adulterin cu o delicioasă Nora. Dar există o a doua ordine, în funcție de importanța personajelor pe o scară secretă de roluri decizionale. În această a doua ordine, eroul principal este Neculai Crăciun, supraviețuitorul de profesie al schimbărilor de perioadă istorică și de regim politic (e în sistem încă de pe vremea lui Nikolski). Dar nici el nu este cea mai importantă figură din umbra romanului, tovarășul Iakov Bedelia păstrând, și după trei ­zeci de ani de la plecarea consilierilor sovietici din România, ascendentul asupra sa.

Cu aceste două sfere de personaje, Uricaru desfășoară un adevărat thriller politic, intersectând cu abilitate planurile și întreținând suspansul nu atât asupra întâmplărilor (pe care le vedem, în plină lumină, ca într-un direct al transmisiei), cât asupra interpretării și decodării lor. Fapt semnificativ, deși în zilele Revo ­luției Neculai Crăciun ajunge într-o poziție extrem de importantă, la Informații, și deși primește documente ferite de ochii celorlalți, el însuși are unele probleme în a desluși linia (păstrării) puterii. Dificultatea decodării arată că nici măcar el nu deține frâiele loviturii de stat, nu are acces la toate deciziile secrete în urma cărora se întâmplă ceea ce se întâmplă. Subiectul este pasionant în sine, fiindcă un thriller nu trebuie să fie numaidecât cu zbierete și sânge pe pereți, ci poate lua și forma aceasta a spaimei: cât din ceea ce văd la televizor, în direct, din faimosul studio 4, este real și cât este înscenat? Cine se află pe lista celor împușcați după 22 decembrie 1989 și de ce? Terorișii sunt securiștii noștri sau „ai lor”? Iar „ai lor” se referă la cuplul Ceaușescu, executat, la cei care au organizat execuția (noua putere din România) sau la cei care au comandat-o (decidenții din afara României)? Istoria pro priu-zisă, încă recentă, și conspiraționismul cu care lucrează Uricaru au părți egale în tratarea temei Revoluției, paginile de interpretare și decodare a evenimentelor, din a doua jumătate a romanului, fiind printre cele mai puternice.

Nejustificată artistic este însă opțiunea romancierului pentru o parabolă destul de transparentă, mai adecvată cărților scrise în timpul comunismului, în vremea cenzurii, decât celor de azi. Permafrostul din titlul romanului e un sol „veșnic înghețat” care figurează totalitarismul de tip sovietic; odată cu dezghețul (gorbaciovist), lumea construită pe permafrost se va scufunda într-o mlaștină. Suruleștiul unde e trimis inginerul Valeriu Negrea-Negrescu se află parcă la capătul lumii. Nu figurează pe nici o hartă și ajungi acolo trecând râul Letea, numai cu… șoferul Haron Luntrașu. Asemenea echivalențe trase de păr între luntrașul Charon și personajul din romanul lui Uricaru sau între Letea de aici și râul uitării din Infernul mitologic sunt mai degrabă puerile. (Forțată e și interpretarea Martei Petreu, într-o cronică din „Apostrof”: protagonistul ar fi și el „purtătorul unui nume simbolic”, de ce?, fiindcă „Valer, de la Valerian, semnifică puterea și sănătatea”…). La fel de comică, involuntar, îmi pare și comunicarea subterană, întrezărită, între mina din Surulești și permafrostul din Uniunea Sovietică. Intrând pe o parte ieși pe o alta: deși nimeni n-a reușit să facă drumul, trecerea e „posibilă”, cu afectarea realismului romanului și distorsionarea lui într-o parabolă chinuită.

Excelente sunt în schimb, pe lângă paginile decodării evenimentelor revoluționare, despre care am vorbit, cele cu personajele aparent mai mărunte din Suruleștiul minei de uraniu. Sovieticii au plecat cu ani în urmă de aici, dar oamenii locului au rămas – și ei constituie o galerie pitorească de figuri, cum ar spune Patapievici, „patibulare”, perfect adaptate comunismului și acum Revoluției care îi pune capăt. În mic, personajele acestea „mărunte” exprimă o umanitate tarată, pe care Uricaru o analizează în actele și în frazele ei, în comedia devenită farsă tragică a revoluției, în inventarea și hăituirea unor teroriști (cei doi amorezi, Valer și Nora), în fine, în rapida privatizare locală încheiată cu deplin succes. Ca într-un film dat pe repede înainte, în Suruleștiul care, din motive strategice legate de mina de uraniu, nu figurează pe nici o hartă, se întâmplă cam tot ce se întâmplă în România (post)revoluționară.

Prozatorul face „naveta” între Surulești și București fără a da semne de oboseală și pune astfel în relație nu numai episoade din biografiile unor personaje, ci și structura similară a întâmplărilor proaspete, din care va decurge, cu precizie matematică, viitorul colectiv. Conspiraționismul bazat pe planurile secrete și realismul cu care sunt construite multe scene, vii, cu două sau mai multe personaje, se alimentează reciproc. Teoria conspirației devine una extrem de realistă, credibilă, iar realitatea înconjurătoare se încarcă dramatic cu dileme, mistere și secrete greu de pătruns. Deși în paginile ficțiunii apar destule nume de personaje istorice, Uricaru excelează în crearea, pentru aproape fiecare secvență, de incertitudine prozastică și dubiu romanesc. Reîntâlnirea lui Iakov Bedelia (un fel de responsabil sovietic pentru România) cu Neculai Crăciun (securistul „nostru”) e una dintre doi oameni puternici, deținători de informații secretizate și cunoscători ai liniei pe care o întreagă populație a fost pusă fără să știe. Între cei doi, efuziunile nu-și au rostul, astfel că mai experimentatul Bedelia va pune imediat lucrurile la punct:

„– Cum ai ajuns în balamucul acesta, mai ales cum m-ai găsit în văgăuna asta. Nici plăcuța cu numele nu e pusă pe ușă, mă înțelegi, trebuie să fie un minim de protecție.

Iakov Bedelia mai turnă un rând, se dovedea că jumătate de votcă e mai mică decât jumătate de apă sau jumătate de lapte, se termină cât ai clipi, îl privi lung și cercetător printre gene și șopti:

Eu știu cine ești tu, iar tu știi cine sunt eu. De ce să pui astfel de întrebări? Mai bine să vorbim despre ce aveți voi de gând și despre ce se poate face. Cred că știi că există o diferență. Eu am venit să văd ce se poate face cu voi. Ce vreți voi să faceți, nu mă interesează. Mai devreme sau mai târziu o să vă treacă.

Neculai Crăciun simți destul de limpede amenințarea. Deși trecuseră aproape treizeci de ani de când se despărțiseră cumva prietenește, nu se schimbase nimic. Bedelia nu schimbase nimic. Nu spunea nimic, dar amenință­toarea lui bunăvoință sau indiferență erau exact aceleași din vremea când fusese consilier sovietic pe lângă tovarășii români.” (pp. 182-183).

Permafrost, o ficțiune pasabilă ca parabolă, e una captivantă și pe alocuri memorabilă ca roman al Revoluției române, al loviturii de stat din România și al suprapunerii, până la deliberată identificare, între cele două serii de evenimente istorice și sociale.