Poeme de Markó Béla

Ochiul magic
(Varázsszem)
Mama l-a repezit de mai multe ori,
dă-l mai încet, a șușotit nervoasă,
nu poate dormi copilul;
în sfârșit, tata a dat mai încet revoluţia,
așa că răpăitul sălbatic al puștilor
a devenit un ţârâit îndepărtat de greier,
ca afară, într-o calmă seară de vară,
în iarbă, măruntele, nepericuloasele
mitraliere ale greierilor,
dar și uruitul tancurilor era numai
ca în tufișuri pufnitul aricilor
ori leneșa împăunare a porumbeilor
deasupra burlanului de la streașină,
iar pocnetul coctailurilor Molotov
semăna mai curând cu sfârâitul chibritului
când cineva și-aprinde o ţigară în noapte,
ori poate clipea ochiul magic al radioului
Popular de fabricaţie românească,
această privire când și când limpezită, verde
strălucitor, ca apoi să se tulbure iar
undeva în interiorul aparatului,
îl bruiază, se enerva tata, și într-adevăr
pârâia destul de mult, am auzit și eu că
bruiază continuu lupta de eliberare,
a trecut de-atunci foarte mult timp, dar
toată lumea știe despre ce vorbesc
dacă spun răpăit de pușcă,
însă dacă spun ochi magic,
încet-încet nu mai știe nimeni,
radioul se afla pe noptiera de lângă patul meu,
tata și-a adus din bucătărie un taburet
și a răsucit toată seara butoanele,
m-am întors ostentativ spre perete,
fir-ar să fie, dă-l mai încet, ce naiba,
a trecut prin mintea mamei, dar n-a spus nimic,
căci ea nu înjura niciodată,
însă cu atât mai abitir tata, e adevărat că și el
la modul simplu, că Dumnezeu așa și pe dincolo,
deci la noi, în dosul ferestrelor cu perdelele trase,
ajungea numai câte o frântură de propoziţie,
câte-un pămătuf de fum din depărtarea
care urla din toţi bojocii,
atât putea face radioul Popular,
apoi l-am schimbat mai târziu cu un altul,
marca București, un aparat
care prindea tot mapamondul, la care,
și îndărătul perdelelor trase,
ochiul magic s-a luminat timp îndelungat,
dar atunci, chiar și cu volumul dat la maximum,
de dincolo nu mai auzeam decât cântec de greier
eventual pufnit de arici sau, foarte rar,
cum prinde bufniţa vreun șoricel,
după întunecare, pentru că și acolo sus
se trag perdelele.

Cosmos
(Űr)

În vremea aceea tocmai colecţionam timbre,
printre altele am făcut rost și de un timbru
superb cu câinele cosmonaut Laika,
îl contemplam cu plăcere cum se uită
curajosul patruped prin hubloul rotund
al satelitului înapoi spre Pământ,
apoi m-am și întristat întotdeauna
că până la urmă a pierit acolo sus,
chiar dacă și-a sacrificat viaţa pentru omenire,
ceea ce m-a consolat oarecum, și la fel
resimţeam și moartea faimosului călător
la pol, Ultima călătorie a lui Scott
a rămas până azi una dintre lecturile memorabile,
de-atunci nici nu-l mai pot îndrăgi pe Amundsen,
care nu numai că a ajuns mai repede la Polul Sud,
dar s-a și putut întoarce de-acolo,
pe când căpitanul Scott ne-a lăsat
doar jurnalul său drept veșnică mărturie,
litere reci pe hârtia îngheţată,
deși nu avea de unde ști că nu se va întoarce,
așa cum nici câinele Laika n-avea cum să știe
că nici n-ar avea cum se întoarce,
căci satelitul n-a fost echipat cu nici un fel
de parașute sau alte mijloace asemănătoare
necesare pentru întoarcere,
mai târziu mi-am amintit și de ce
l-a lăsat stăpânul lui să facă această călătorie,
ei bine, da, în interesul umanităţii,
s-a aflat însă, bineînţeles, că Laika a fost,
de fapt, un câine vagabond, fără stăpân, pe care,
evident, nu l-a plâns nimeni, exceptându-i pe acei
foarte-foarte mulţi copii colecţionari de timbre,
asta a fost o concurenţă pe viaţă și pe moarte
între ruși și americani, cine
va trimite primul o fiinţă vie în cosmos,
și ce mai contează, câinii vagabonzi
pier destul de frecvent și aici jos,
mor de foame sau sunt omorâţi în bătaie,
dar n-am ce face, când mă gândesc
la cât de mulţi nu se mai întorc;
împreună cu rudele mele emigrate în America,
îl evoc și pe degeratul căpitan Scott,
și pe căţeaua Laika, mistuită în foc,
privind prin hubloul satelitului.

Sală de aşteptare
(Váróterem)

Stăteam în capătul de jos al centrului,
acolo unde se afla odinioară autogara,
dar acum tocmai ăsta era necazul, că nu vedeam
nici un autobuz prin apropiere,
și-n zadar am căutat și sala de așteptare,
și colac peste toate, ne-am întâlnit numai din întâmplare,
ceea ce e cu totul straniu, dacă mă gândesc
că ea e mama mea, sau și mai precis:
ea a fost mama, și necontenit mă frământam
că ar trebui să-i spun cumva
că acesta e numai un vis,
însă în clipele acelea nu mă deranja deloc
ceea ce revine mereu în visul meu, anume
că în mod evident nu vom ajunge la ţintă,
pentru că, dacă vom reuși să cumpărăm bilet,
atunci o să ne dispară valiza, și dacă totuși
vom reuși să dăm de ea, nici așa nu vom ajunge
la timp la autobuz, dar de data aceasta m-a absorbit
cu totul preocuparea dacă să aduc totuși vorba
despre moartea ei, deoarece a murit
de foarte mulţi ani, deși aveam o oarecare
nesiguranţă, dacă visul e într-adevăr vis,
respectiv are sens să iau drept vis
ceea ce se desfășoară într-un fel sau altul în noi
și dacă avem sau nu voie să facem vreo diferenţă
după sursa viziunii, deci între imagine
și imaginaţie, căci nu făceam decât să adăstăm
îndelung cu mama în centru, și viaţa noastră nu avea
nici o semnificaţie nici înainte, nici după aceea,
nu era important decât faptul
că ne aflăm aici, vorbim și firește
că n-am scos nici un cuvânt despre moartea ei,
și cred că așa erau toate la locul lor.

Mai mult
(Több)

Nu mai puţin, ci mai mult.
Mai mult timp pentru spălarea dinţilor.
Mai mult timp pentru bărbierit
şi îmbrăcare.
Mai multe riduri, mai multă veghe, mai puţin somn.
Mai multe opriri, mai multe priviri îndărăt.
Mai puţine rime, mai puţine imagini.
Mai multe întrebări, mai puţine răspunsuri.
Mai multă resemnare.
Întuneric pufos.
Apă moale.
Uşoare fâlfâiri de aripi în depărtare.
Ca un porumbel voiajor,
moartea se întoarce
la foarte multe decenii după naşterea mea.

 Traducere de KOCSIS Francisko