Între maluri

Când am întâlnit-o prima dată, la un eveniment literar, în treacăt, nu eram sigură dacă despre distanța arogantă pe care o joacă un scriitor aspirant față de mai vârstnici e vorba în atitudinea Andreei Hedeș ori, pur și simplu, despre o mare timiditate mascată stângaci. Am regăsit-o apoi în paginile „Luceafărului de dimineață”. Recenziile și cronicile ei aveau prospețime, dar nu păreau neapărat ale unui om tânăr. Comentatoarea întreprindea cu aplomb o acțiune de ocupare a teritoriului scriptural al celuilalt, cu un instrumentar critic bine pus la punct și chiar cu o aspră maturitate în ton. Dar ea debutase deja în 2008, cu un volum de poeme, Cartea cu fluturi, despre care Horia Gârbea notase îndoit: „Pentru un debut la 33 de ani, volumul este destul de șturlubatic, chiar zgubilitic pe-alocuri. Această trăsătură e simpatică dacă nu se abuzează de ea”. „Avangardism netemperat și bine agrementat cu umor, cu ecouri din Urmuz și Cugler, cu sugestii din Topîrceanu” nu părea să rimeze cu stilul criticului literar, semn că Andrea Hedeș avea în dotare valențe libere dintre cele mai diverse, plus o îndărătnicie și o voință de a-și găsi locul potrivit. Pune la cale o editură, Neuma (unde publică alte două cărți de versuri, Aritmii și Orele aspre, dar și o culegere de cronici literare, Celei mai frumoase), apoi o revistă cu același nume, care dobândește curând egida Uniunii Scriitorilor. Încet, dar sigur, cele două instituții se impun în viața literară. Tot mai implicată în viața breslei, Andrea Hedeș nu și-a pierdut deloc fermitatea opiniilor, dar cultivă o politețe simpatică, de modă veche, un pic ironică, iarăși vorbind despre multiple disponibilități de rol și creativitate. Iată, iese acum în lume ca prozatoare și nu sunt sigură că a epuizat vocile la purtător. Fără stare și cu structură oximoronică, ea experimentează cu dezinvoltură, dar și cu o doză de pedanterie și dorință de a acoperi toate petele albe ale hărții (sale) scripturale, instrumentele unui mal trăgând cu ochiul mereu la malul celălalt, încă necercetat. Poeta, editoarea, cronicarul literar, conducătoarea de revistă și acum prozatoarea nu-și încurcă niciodată partiturile, dar își răspund în discret canon țesând portretul unei personalități polifonice care merită urmărită.

Cartea de povestiri propune zece povestiri cu tâlc. Marile teme ale lumii contemporane (Dan Cristea le enumeră în cronica sa: „identitatea și diferența, toleranța și intoleranța, falsul și autenticul, violența și vulnerabilitatea” etc.) sunt străbătute la pas, cu prelungiri ritmate până în pragul poeziei, cu atingeri când cu fabulosul, când cu fantasticul, strecurând ciudățenii grăitoare, presărând firimituri parabolice pentru a lărgi perspectiva pe placul unui versat cititor matur, dar păstrând și destule inserții șturlubatice cât să poată fi oricând și pe gustul unui cititor copil.

Mircea Muthu scrie o prefață entuziastă despre aceste „adevărate parabole cu irizări de epos oriental”. Cu titluri care sugerează deja țintele: Îngeri, Planșeta cu plastilină, Locul, Visele, Frica, Carnaval, Drumul, Lumină albă, Pescuitul, Pietrele, povestirile sunt răscruci doldora de simboluri ispitind la descifrări în lanț. Sunt de acord cu Mircea Muthu că „povestitoarea învelește spectacolul crud al vieții în staniolul de culoare roșie al personajului-figurină de pe Planșeta cu plastilină”. Asta și fiindcă e povestirea mea preferată. Băiețelul cu mâini de fetiță modelează o figurină care „ieșea imediat în evidență”, fiind „singura figurină de culoare roșie de pe planșetă”. Cu plastilina încă moale, în pericol de surpare, aceasta privește lumea cu ochii numai pe jumătate deschiși, mijiți, așa încât vederea bate până departe și adaugă și adâncime celor văzute în jur. Ea descoperă curând ce înseamnă presiunea socială, câte ponoase atrage după sine diferența, cât de greu e să afli care-ți e locul cu adevărat când toate par deja aranjate fără să fi fost întrebat: „Figurina nou nouță află că era o fată roșie și că e mai acceptabil să fii băiat, de preferință nu unul roșu. Ar fi vrut să fie băiat sau măr, dar așa cum i s-a spus, era o fată roșie”. Figurinele de pe planșetă sunt de toate formele și culorile, vechi și noi, dar „cu toate că erau atât de multe și de felurite, fiecare figurină de plastilină de pe planșetă știa exact ce are de făcut și cum să se poarte, în funcție de denumirea pe care o primea”. Povestirile reiau fire și imbolduri din povești de toată lumea știute (nu lipsesc, de pildă, Rățușca cea urâtă sau Cenușăreasa), brodând în seama lor fabule ingenioase despre oameni de azi și dintotdeauna, cu morala strecurată prin forfota de personaje și întâmplări nemaivăzute. O construcție deschisă, tema cea mare putând fi „lumea în veșnică schimbare”, cu urmarea inevitabilă a nestatorniciei și relativității tuturor adevărurilor omenești. De citit.