Invazia agramaților

Pe măsură ce citeşti cartea lui Tom Nichols, Sfârşitul competenţei, un zîmbet maliţios îţi strîmbă colţul gurii, ca atunci cînd, văzîndu-ţi bănuielile confirmate, îţi freci mîinile de mulţumire că ai avut fler. E reacţia de satisfacţie pe care ţi-o dă contemplarea unui rău pe care, deşi l-ai intuit demult, nu ai stat să-l descrii cu precizia cu care o face Tom Nichols. Cine spune că vederea unei nenorociri îţi umple sufletul de tristeţe minte. Umoarea cinică în care ne scăldăm sufletul ne împinge spre reacţia inversă: pur şi simplu jubilezi pe seama unei plăgi care, făcînd ravagii în mintea americanilor, în scurt timp va veni în Europa, pre ­schimbînd bătrînul continent într-un vacarm şugubăţ de comunicare stupidă.

Spun „şugubăţ“, fiindcă totul se desfăşoară în numele zeului distracţiei. Şi spun „stupid“, întrucît comunicarea actuală este orice altceva, dar nu comunicare. E mai curînd o pustiire mentală săvîrşită în numele informării perpetue. E ca o molipsire din aproape în aproape, în cursul căreia virusul îndoctrinării, transmis prin mijlocirea copleşitoarei reţele mediatice care a împînzit planeta, îi reduce pe oameni la acelaşi numitor comun: momîi preschimbate în anexe ale noului Leviathan. Cine e noul monstru? Internetul. Efectul nefast pe care cutia de rezonanţă a web-ului îl are asupra minţii oamenilor poate fi descris lapidar prin trei sintagme: prăbuşirea învăţămîntului, compromiterea experţilor, iluzia egalităţii. Cînd Tom Nichols, profesor la U.S. Naval War College de la Harvard, pomeneşte de cele trei năpaste, nu o face din cărţi, ci din trauma pe care avut-o cu tînăra generaţie. Să le luăm pe rînd.

Paradigma învăţării clasice, cea potrivit căreia neştiutorii sînt îndrumaţi de cei mai ştiutori, a luat sfîrşit. Perechile învăţăcel-pedagog, famulusdoctor sau discipol-maestru sunt dihotomii anacronice, trădînd o strîmbă optică de tip discriminator. În campusurile universitare, care au devenit un soi de oaze de vilegiatură în care principala grijă a studenţilor e să-şi lungească cît mai mult studiile, reuşind ca 6-7 ani să taie frunză la cîini pe spezele unor burse generoase, în aceste campusuri demnitatea pedagogilor s-a stins demult. Profesorii, smeriţi ca în faţa unor clienţi a căror dorinţă cîntăreşte cît o poruncă, nu mai au voie să aplice regula fără de care actul învăţării devine un simulacru: intransigenţa faţă de ignoranţi prin severitatea notei date. Ştacheta exigenţei a coborît atît de mult, încît nu doar restanţele au ieşit din uz (să pici la examen un student e o dovadă de despotism antidemocratic), dar pragul minim al notelor nu alunecă sub cifra 8. Nu mai vorbim de admonestări verbale sau de corecţii pe linie disciplinară – asemenea măsuri de ţinere în frîu a rebelilor au răposat.

În caz contrar, rumoarea de nemulţumire a studenţilor riscă să-l pună pe pedagog într-o situaţie ingrată, mergînd pînă la pierderea locului de muncă. Profesorii au ajuns nişte prestatori de servicii teoretice, care, în schimbul unui salariu de avarie, joacă vodevilul ipocriziei în faţa infanţilor tembeli. Bobocii trebuie menajaţi, nu se cuvine să li se ceară prea mult, şi în nici un caz nu li se poate spune verde în faţă că vor ajunge nişte agramaţi cu diplomă. Dacă totuşi au proasta inspiraţie să încalce interdicţia, pedagogii vor gusta din cupa amară a deplorabilei păreri pe care tinerii şi-o fac despre ei. Şi acum ajungem la apogeul smintelii universitare: nu e îndeajuns că notele profesorilor sunt tămîieri blînde, fără acoperire în ştiinţa din capul tinerilor, dar pe deasupra studenţii au dreptul de a da calificative profesorilor, în virtutea unei răsturnări incredibile a logicii didactice: nu profesorul evaluează studenţii, ci de-a-ndoaselea.

Iată cum descrie Tom Nichols farsa didactică pe care răsturnarea ochiului examinator o provoacă: „Unul din colegii mei ţinea un curs detaliat de istorie maritimă britanică, iar singurul comentariu al unui student la marină a fost că profesorul avea cămaşa necălcată. Un istoric de marcă, pe care îl cunoşteam, era ridiculizat constant în evaluari pentru că era scund. La un moment dat, un student mi-a spus că eram un profesor minunat, dar că trebuie să mai dau jos cîteva kilograme (acesta avea dreptate). Un alt student mă antipatiza atît de mult, încît a precizat în evaluare că avea să se roage pentru mine. Chiar dacă aceste evaluări sunt amuzante, toate îi încurajează pe studenţi să se considere arbitrii calităţilor profesorilor.“ (p. 116). Dacă la scăderea exigenţelor se adaugă intimidarea pe care marxismul o exercită asupra cadrelor didactice, priveliştea e lamentabilă. Profesorii se feresc să-şi exprime opinia în chestiuni ideologice, pentru a nu leza impulsul de emancipare cu care studenţii fac tabula rasa din orice diferenţă pe care o consideră o sursă de discriminare. Şi astfel, lipsit de prestanţă ierarhică, timorat de gîndul că ar putea stîrni antipatia amfiteatrului, profesorul e ca un dirijor în a cărui orchestră fiecare muzicant cîntă după cum îl taie capul.

A doua catastrofă, consecinţă imediată a celei dintîi, este spulberarea autorităţii teoretice. Noţiunea de „competenţă“ se goleşte de sens. Nu doar că pretenţia de a te pricepe la un domeniu mai mult decît tinerii sună dubios, dar simpla rostire a cuvîntului „expert“ aduce o boare de elitism care nu face casă bună cu filantropia sugerată de drepturile omului. Şi aici apare înrîurirea crucială a internetului: simplul fapt că poţi deschide o tabletă spre a te informa pe loc asupra unei teme îţi dă iluzia că stăpîneşti acea temă. Se naşte astfel o ignoranţă înlesnită de taste, dar o ignoranţă însoţită de trufia că ai la degetul mic tema cu pricina. E îndeajuns să faci click pe cîteva site-uri ca să ţi se strecoare în suflet convingerea că ai înţeles-o. Cazul Wikipediei e prea notoriu spre a mai fi comentat: enciclopedia tuturor, cum se pretinde a fi, Wikipedia este un exemplu uimitor de debandadă democratică: fiecare poate posta un articol mai mult sau mai puţin diletant pe o temă preferată. Rezultatul este un talmeş-balmeş în care articole foarte bune apar lîngă făcături de amator, criteriul de selecţie semănînd cu o plasă de fluturi prea încăpătoare: în ochiurile ei, pe lîngă insecte impecabile, se încurcă libărci cu aripile frînte. „Accesarea internetului îi poate face pe oameni mai străini de un subiect decît dacă nu l-ar fi abordat deloc. Însuşi actul de a căuta informaţii îi face să creadă că au învăţat ceva, cînd în realitate creşte probabilitatea să se fi scufundat în şi mai multe date pe care nu le înţeleg. Acest lucru se întîmplă pentru că, după ce navighezi pe web un anumit timp, nu mai faci distincţie între ceva ce poate doar ţi-a trecut prin faţa ochilor şi lucrurile pe care chiar le ştii.“ (p. 138).

În fine, egalitatea preschimbată în imperativ categoric pune cruce ierarhiilor valorice. A-ţi afirma superioritatea într-un domeniu, indiferent că e vorba de matematică, şah sau etologia furnicilor, este o schismă trădînd o gravă aroganţă cu bătaie discriminatorie. Mai mult, verdictele laudative pe temei de comparaţie („eşti deştept“, „eşti frumoasă“, „eşti tobă de carte“) aduc o scîrboasă inechitate prin premisa subînţeleasă că dacă cineva e deştept este pentru că îi întrece pe alţii în isteţime. La fel se întîmplă cu frumuseţea, sau cu ştiinţa de carte. Orice epitet cu tentă apreciativă trage după sine dezaprecierea altora, şi atunci trebuie să renunţi la a-l folosi spre a nu stîrni protestele celor dezavantajaţi. La nivelarea smintită a treptelor valorice contribuie avalanşa de postări de pe internet. „Iluzia egalitarismului este creată de caracterul nemijlocit al social media. Am cont pe Twitter şi pagină de Facebook, la fel ai şi tu, deci suntem egali, nu-i aşa? Fiecare opinie este doar la fel de bună ca ultima postare de pe o pagină de start. Anonimatul din social media îi tentează pe utilizatori să discute ca şi cum fiecare interlocutor e la fel, într-un grup de egali în care toată lumea are acelaşi istoric şi acelaşi nivel de educaţie. Foarte puţini oameni ar aplica această regulă în viaţa reală, dar pe internet narcisismul intelectual al comentatorului la întîmplare dislocă normele care guvernează de obicei interacţiunile faţă în faţă.“ (p. 149).

Unde poate ajunge o societate în care opinia experţilor e luată în derîdere, prestaţia profesorilor e redusă la un schimb de amabilităţi, iar scara valorică e strivită pînă la netezime egalitaristă? Nu poate ajunge decît într-un singur punct: o anarhie din care mai devreme sau mai tîrziu se va ivi o tiranie menită a opri haosul. Sau, cu vorbele autorului: „Cînd democraţia este înţeleasă ca o cerere interminabilă de respect nemeritat pentru opinii nefondate, orice devine posibil, inclusiv sfîrşitul democraţiei şi chiar al guvernării de tip republican. Aceasta, cel puţin, este opinia mea de expert.“ (p. 263). Vom trăi şi vom vedea.