Romanii și universul latinității

Dezamăgit profund de importanța scăzută care se acordă limbii noastre”, Ioan-Aurel Pop a decis să posteze pe facebook un serial închinat limbii române, reluând și secvențe din cartea sa cea nouă De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate, apărută la Editura Litera (Chișinău, 2019, 366 pagini): „Limba română nu este numai un vehicul de comunicare eficientă între români, ci și un mijloc de integrare ușoară a lor în lume, de dialog cu lumea, de însușire mai lesnicioasă a limbilor străine. Latinitatea este un întreg univers, iar românii fac parte din el”.

E o carte care s-ar cuveni să devină lectură de căpătâi în toate școlile românești. Recurgând la o bibliografie mai mult decât impresionantă, reformulând pe înțeles adevăruri pe care publicul larg întârzie să le asimileze, poate fi citită cu folos sporit dimpreună cu cea apărută în seria de autor Ioan-Aurel Pop a Editurii Școala Ardeleană, Românii. Eseuri dinspre Unire (pe care am numit-o fără ezitare carte a identității noastre). Rod al unei prelungi și pasionate cercetări, cartea e mai mult decât necesară în vremurile de primejdioasă dezorientare pe care le trăim. Deși „romanitatea lumii și, implicit, romanitatea românilor sunt realități verificate de generații întregi de savanți” și ele nu pot fi „schimbate, negate, acceptate, minimalizate sau exagerate după bunul plac al cuiva sau după gustul unor epoci”, căci „originea unui popor nu se perimează, nu se adaptează și nu se schimbă în funcție de vremuri, de guvernanți sau de mode”, latinitatea, constantă a istoriei noastre, e periodic contestată de „ignoranți, răuvoitori sau inamici ai românilor”. Lucru favorizat de „marasmul incertitudinii” care a făcut să nu mai avem încredere în „lumina cunoașterii obținute prin învățătură”. „Paradoxal, nici regimul comunist nu a putut clinti această conștiință a reușitei în viață prin studii serioase, temeinice, superioare”, dar o face, vai, societatea contemporană. Am ajuns în aberanta situație în care, într-o țară de limbă romanică, e nevoie de proteste, semnături și intervenții pentru a nu fi scoasă din școli Limba latină. Într-o țară care abia de 100 de ani a reușit să se așeze în granițe firești, Istoria nu mai merită să fie învățată. Se vorbește când și când, mai ales din inerție mediatică, despre degradarea limbii române. Urmarea? Orele de limbă și literatură română sunt, dintr-o dată, prea multe. Nu ne mai interesează niciun fel de istorie. Clipa face jocurile în indiferența sinucigașă generalizată. Eliminăm tot ce a pus temelie ființei noastre naționale. În vremuri în care, în Transilvania, „națiunile” privilegiate s-au unit pentru a ignora cu dispreț cele două treimi pe care le reprezentau românii din totalul ardelenilor, lucrând asiduu la ideea că românii nici nu există, că sunt oameni inferiori care nu merită nici măcar numărați, am supraviețuit ca neam grație limbii române și nu ne-am pierdut de noi înșine. Astăzi nu ne mai aducem aminte de un Antonio Bonfini – secretar al lui Matei Corvin – care se minuna că, în coloniile romane din Dacia „înecate sub valuri de barbari”, oamenii „luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii”; am uitat și cuvintele lui Nicolae Iorga: „Într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine, când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare, era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor, de reabilitate morală a lor, cari era limba. În ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune, în numele ei s-au dat luptele de redeșteptare; în acel semn am învins”.

Sporirea alarmantă a ignoranței publicului și transformarea acestuia, în mare măsură, într-o „masă amorfă de receptori pasivi” dau ușor câștig de cauză ideilor rostite în ton de știri de la ora cinci. Fiindcă nu ne cunoaștem istoria și nesocotim tot ceea ce ne caracterizează situându-ne tocmai prin asta în rândul lumii, suntem gata să acceptăm că latinitatea limbii noastre e o invenție cărturărească de dată recentă, că de fapt nici nu avem istorie, că identitatea ne e incertă. Toate astea nu ne sperie și nu ne mobilizează, căci nu ne putem lăuda, din păcate, cu o bună gestionare a propriului trecut. O lungă istorie hărțuită dinspre toate punctele cardinale și neprielnică unei așezate așezări în rândul lumii a condus la o situare temătoare față de propriul portret identitar. Ocolim timorați cuvinte precum românesc, românitate, patrie română și oscilăm prăpăstios între „a fi «cei mai glorioși din lume» și a fi «omuleți patibulari», «turmă»”, oscilații aiuritoare pentru străinii care vor să ne cunoască și care n-au mai întâlnit neam care să se ponegrească pe sine cu atâta râvnă demolatoare, făcând jocul unor interese politice interne și externe, dorințelor de denigrare, rivalităților și teribilismelor de tot soiul.

Cartea lui Ioan-Aurel Pop lămurește temeinic, pas cu pas, că „Apartenența românilor la latinitate, calitatea lor de membri ai marii familii a popoarelor romanice incumbă o anumită zestre istorică și indică o formă de evoluție. Aceste realități nu reprezintă un merit al românilor, dar îi așază pe români în rând cu lumea, le stabilește convergențe și explică multe realizări ale lor. Latinitatea românilor nu este un lucru de laudă și nici unul de rușine, ci este o simplă realitate, aceea de a fi înrudiți, lingvistic și cultural, cu italienii, cu spaniolii, cu francezii, cu portughezii etc.”.

Referirea la Barometrul limbilor din lume (realizat în 2017 și ținând seama de o serie de factori intrinseci și contextuali – numărul de vorbitori, cantitatea de informație conținută într-un mesaj, caracterul de limbă de comunicare între etnii diferite, numărul de traduceri din și în limba respectivă, învățământul la nivel universitar etc.), clasificare în care limba română ocupă un loc bun (sub aspect intrinsec, locul 11 în lume; sub aspect demografic, locul 21, ca prestigiu, 24), n-a stârnit minunarea și curiozitatea, fie ea și îndoită (Barometrul se recomandă singur ca având un mare grad de relativism, căci o clasificare perfectă a celor 6-7000 de limbi e aproape cu neputință), a cititorilor, ci acuzații violente de naționalism, venite nu doar dinspre opozanții noștri „istorici” („Ungurii (maghiarii) – prin liderii lor – ne consideră inamici istorici, uzurpatori la 1918, ai drepturilor lor sacre, dobândite cu sabia și cu atributele inalienabile ale Sfintei Coroane […] De aici vin și anumite invective cultivate de unele cercuri ungare, ca și concepțiile despre etnogeneza noastră incertă, despre originea noastră amestecată, despre limba română ca limbă balcanică etc.), ci și dinspre românii înșiși. N-au interesat pe nimeni, de pildă, detaliile-argument despre Dicționarul Tezaur al Limbii Române, „cea mai importantă operă lexicografică a românilor din toate timpurile, elaborată sub egida Academiei Române pe parcursul a mai bine de un secol” – 37 de volume, circa 175.000 de cuvinte și variante, cu peste 1.300.000 de citate. Ce importanță mai poate avea azi faptul că „limba noastră este cel mai important izvor istoric viu, aflat la îndemâna tuturor, mărturisitor al romanității românilor”? „Latinitatea este un concept aproape uitat astăzi”, remarcă Ioan-Aurel Pop. Ignoranța a devenit epidemie: „Se spune că un șef de mare stat, ajuns de curând într-o țară de la sud de Rio Grande del Norte și explicându-i-se (de către consilierii săi) că se află în America Latină, și-a exprimat în fața gazdelor, în chip foarte serios, regretul că nu știe latinește”.

Ioan-Aurel Pop respinge, cu argumente și comparații, pretențiile originii pure a românilor, căci „popoarele s-au transformat mereu și s-au topit unele în altele […] Nu există pe această lume popoare «pure» și «impure», «nobile» și «barbare», ci numai comunități etnice diferite, fiecare cu propria personalitate”. Românii nu sunt nici daci puri, nici romani puri: „Puritatea romană a românilor a fost susținută, tot din motive politice, de învățații iluminiști transilvăneni, dar pentru aceștia autohtonia românilor, ca urmași ai romanilor, era indiscutabilă”; „Schematizând mult lucrurile, la temelia oricărui popor romanic stau cel puțin trei elemente etnice de bază: elementul vechi băștinaș sau autohton, elementul cuceritor și elementul migrator, succedate în timp și suprapuse în această ordine. În cazul românilor, elementul autohton au fost daco-geții (din familia mai mare a tracilor), elementul cuceritor au fost romanii, iar cel migrator, slavii”.

Pe lângă capitolele despre Specificul românilor între popoarele romanice, Particularități ale românilor, Latinitatea românilor și lupta națională, Contestări absurde ale latinității românilor, Valoarea lumii romanice mondiale, Minunea numită Roma, Dacii și romanii, Limba română ca izvor istoric (cu savuroase incursiuni etimologice), Conservarea etnonimului „roman“ numai la români etc., autorul adaugă o serie de mărturii ale unor străini de demult despre poporul român și limba română, titlurile rezumându-le: Românii „îi întreabă pe străini dacă știu să vorbească romana“, Românii „luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții cât a limbii“, Românii din secolul al XVI-lea știau povestea descălecatului dintâi, de la Traian…, Românii „se socotesc urmași ai coloniștilor romani“, Românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și vorbesc latina, Românii și italienii erau numiți la fel de străini, Românii „spun despre sine că sunt militarii de odinioară ai romanilor“, Țările Române „au fost populate de coloniile romane din timpul lui Traian“, Matia Corvin nu cerea traducător pentru a înțelege românește …, „Românii sunt o seminție italică“, „Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și muntenii“, „Latina este matricea italienei, românei, francezei și spaniolei“, Limba latină „s-a topit în patru dialecte speciale … în italiană, franceză, spaniolă, română”.

Romanitatea românilor și latinitatea limbii române „nu sunt ipoteze recente și nici găselnițe de pripas, ci constituie o parte componentă fundamentală a identității românești, păstrată încă de la etnogeneză și confirmată de argumente solide.” Ne particularizează câteva trăsături: „suntem singurul moștenitor actual al romanității orientale, singurul izolat de marea masă a latinității, singurul popor romanic european a cărui limbă are un superstrat slav, singurul popor romanic de confesiune creștină răsăriteană (de rit bizantin, adică ortodoxă și greco-catolică), singurul popor romanic ale cărui elite au avut în Evul Mediu ca limbă de cult, de cancelarie și de cultură slavona, singurul popor romanic european care a trăit izolarea recentă din spatele Cortinei de Fier, cauzată de regimul comunist. Românii sunt poporul romanic cu istoria cea mai puțin cunoscută în Occident, din cauza relativei lor izolări față de restul popoarelor romanice”. Dar, avertizează autorul, nimic nu ne scutește de cunoașterea limbii române; „altminteri, în curând nu vom mai fi nici mari și nici mici, nu vom mai fi deloc!”