Muzeul scufundat

Sunt, ca mulți meteci pe care viața i-a transplantat în Capitală, un impenitent îndrăgostit de București.

Oraș al studenției mele, al universității în care am studiat și căreia îi datorez totul, al scriitorilor pe care îi admir și al mai multor „straturi” de civilizație, pe care am învățat (ce deliciu!) să le descopăr, Capitala este, pentru mine, mai mult decât localitatea în care trăiesc și muncesc. Bucureștii sunt un muzeu, un imaginar Muzeu Grévin, pe străzile căruia se plimbă nevăzute, printre oameni grăbiți, cerșetori și cloșarzi, ilustre umbre ale trecutului.

Cel mai bine mă simt, probabil, în spațiul dintre Piața Kogălniceanu și Operă, sit care și-a păstrat în mare măsură, „lustrul” interbelic, amintind de oamenii care îi străbăteau cândva – când nu se inventaseră încă jeep-urile, nici trotinetele electrice – trotuarele: E. Lovinescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, un timp și Tudor Arghezi, dar și Istrate Micescu sau Titulescu (în puținele sale escapade bucureștene). Însă ajung rar pe acolo, mânat de treburi la Rectoratul Universității, deci puțin înclinat către contemplație și desfătare.

Dimpotrivă, ocolesc cu grijă, chiar și când mânuiesc scalpelul rememorării, zonele barbare, în care mizeria proletară a ultimului deceniu comunist și-a dat mâna cu democrația manelelor, a muncii la negru și a vodcii falsificate. Nu sunt elitist, dar evit să pătrund în asemenea spații, de care, din nefericire, Capitala noastră nu duce lipsă, dimpotrivă. Am sentimentul că intru într-o altă lume și chiar într-un alt timp, unul de dinainte de civilizație. Numeroasele situații în care înșiși locuitorii acestor cartiere își fac rău și își agresează habitatul mă lecuiesc instantaneu de orice pornire… narodnicistă. Nu, nu ai nici o datorie față de semeni, în afară de aceea de a le mărturisi adevărul. Nu ai, în nici un caz, dreptul de a încerca să le faci bine cu forța. Mai bine ștergi, cu guma închipuirii, anumite zone de pe harta Bucureștilor…

Mă doare, mai mult decât spațiile goale rezultate din demolările penultimului deceniu al secolului trecut, indiferența cu care bucureștenii – edili și locuitori la un loc – tratează ceea ce a mai scăpat furiei distrugătoare a regimului comunist. Pentru că sub comunism exista măcar scuza (tristă, slabă scuză) a dictaturii. Dar acum? Ce ne împiedică să ne oprim din spirala distrugerii și să încetăm a mai construi după bunul plac? Muzeul viu care sunt Bucureștii, un muzeu sincretic, în care se întâlnesc arhitectura, pictura, sculptura, muzica, literatura, filosofia, istoria, riscă să se scufunde în noroi și în ignoranță.

Dacă nu cumva, cum scriu unii dintre cei care-l iubesc ca și mine (inclusiv în paginile României literare), s-a și scufundat deja, iar memoria noastră nostalgică ne joacă feste.

Se spune că trăim în capitalism și în capitalism fiecare face ce-i place și ce-i permite capitalul. Dacă e proprietar, construiește sau dărâmă ce vrea.

Profund eronat. Capitalist este doar sistemul economic. Noi trăim într-o democrație (viciată, imperfectă, totuși democrație). În democrație, decizia ta de a face ce vrei este limitată de decizia mea de a face ce vreau, iar ambele voințe stau sub imperiul dreptului, adică al regulilor. Care includ și reguli pentru a trăi cu toții într-un spațiu frumos și salubru, sau dreptul la contemplarea a ceea ce înaintașii ne-au lăsat.

De altminteri, n-am deloc impresia că particularii, „capitaliștii” aceștia „odioși” (după cum se exprimă ridicola nouă stângă), și-ar tăia partea leului, în această josnică acțiune de radere a memoriei Capitalei. Cele mai multe dintre clădirile monumentale care au fost distruse de așa-zise reabilitări aparțin unor instituții publice ori s-au făcut cu acordul acestora. Dimpotrivă, unii particulari – de la proprietari care folosesc clădirea pentru locuit până la patroni de restaurant – au cheltuit sume imense pentru a reface, respectând maniacal autenticitatea inițială, nu puține case sau hoteluri particulare remarcabile.

Prea puțin, însă, față de ritmul și proporțiile distrugerii.

Și-ar mai recunoaște Mateiu Caragiale orașul – mă întreba, îngrijorat, un coleg –, sub chipul urâțit, plin de gunoaie și strivit de indecența reclamei, al Bucureștilor de la începutul mileniului al III-lea?

Întrebarea este dureroasă, dar e greșit pusă. Mateiu Caragiale nu numai că nu și-ar mai recunoaște orașul: nici nu ar avea cum să o facă. Bucureștii Crailor sunt în întregime creația sa, fără nici o contribuție din partea urbei propriu-zise. Acum, totuși, n-ar mai putea nici măcar să încerce să evadeze din orașul concret, către Bucureștii imaginației sale fabuloase.

Din cauză că Bucureștii de azi te strivesc. Capitala tentaculară, plină de contraste violente, te absoarbe, iar în vâltoarea ei dispare, cum cu amărăciune remarca, în ultima sa carte, Octavian Paler, chiar și cerul!

Trec uneori pe lângă o casă pe al cărui zid se îngemănează, absurd, două inscripții. Una, veche, ne anunță modest (prea modest!) că în respectiva casă a locuit un mare filosof român, întemeietorul filosofiei „de catedră”, la noi: Constantin Rădulescu-Motru. Alături de ea, anulând-o, se răsfață impudic, într-o ciocnire de culori stridente și mult mai mare decât minuscula placă memorială, firma unei societăți de asigurare oarecare.

Atâta lipsă de respect față de o venerabilă figură a trecutului cultural, care, în plus, a pătimit pentru că s-a împărtășit din altă gândire decât marxism-leninismul biruitor, nu mi-a fost dat să văd în nici o altă capitală europeană pe care am vizitat-o.

Numai barbarii îi ucideau pe cei bătrâni, pentru că nu mai erau de nici un folos. Noi, după ce i-am pus, cum spune Marin Sorescu într-un poem, să își ispășească sistemele pe o mână de paie, în pușcării, îi mai ucidem o dată, în efigie.

La fel de tristă mi se pare o altă casă, de fapt un bloculeț, pe al cărui perete exterior este fixată o plăcuță meschină, cu un text stupid: „Aici a locuit și a scris scriitoarea Henriette Yvonne Stahl”. Atât. Nici anii, nici măcar minima precauție de a cere unui ins alfabetizat să redacteze un text demn de memoria autoarei: „Aici a trăit și creat (sau visat, sau suferit, sau conceput opera) scriitoarea Cutare”. Nu: un funcționar analfabet (cu siguranță, nu de la Uniunea Scriitorilor, după aspectul plăcii) s-a simțit, de bună seamă, mândru de isprava de a scrie el… ce și cum l-a dus mintea.

Se pot scrie tratate despre tristețea și meschinăria caselor scriitorilor din Capitală. Se pot scrie tratate și despre vandalii care, punând mâna pe clădiri de patrimoniu, au dat jos plăcile memoriale. Un „om de cultură” a spart cu ciocanul placa de pe una din casele în care a stat Sadoveanu. Un alt „iubitor de carte” a dat jos placa de pe casa în care a trăit și a mucenicit întru Eminescu admirabilul Perpessicius. Nu alta va fi, se pare, soarta primei locuințe a lui Iorga, aceea în care a fost și redacția „Sămănătorului”; deja, jumătate din căsuța de pe strada Buzești e ocupată de un… magazin de instalații sanitare (?!), iar primăria de sector a dat aprobare pentru modificarea destinației imobilului și a planului lui arhitectonic! De mirare că o altă firmă, după ce a renovat vechiul sediu al Biletelor de papagal (totodată, și locuință a lui Arghezi, înainte de ridicarea Mărțișorului), a repus la locul cuvenit placa memorială. În fond, o defunctă cronicăreasă îl trecuse pe cel mai mare poet român al secolului trecut pe lista scriitorilor nocivi, ca și cum anii ’50 s-ar fi întors, absurd, în zilele noastre…

Nu mai continui. Bucureștii mei, jefuiți și sărăciți, parcurg acum una dintre cele mai negre epoci din întreaga lor existență modernă. O perioadă comparabilă cu cea dintre 1829 – 1848, când a fost distrusă toată zestrea lui medievală și orientală, în numele unui mediocru stil neoclasic, imitat după Apus, sau cu cea din anii ’80 ai secolului trecut, când Capitala a fost demontată ca o jucărie stricată (tradiția ei arhitectonică era nocivă, ieri, ca și azi…) și umplută cu lumpeni, cărora oficializarea vandalismului cultural le-a dat sentimentul că nu au nevoie să se civilizeze, să se împace cu orașul în care au șansa să trăiască.

Azi, acești lumpeni și odraslele lor au și edilii pe care îi merită. Îndrăgostiții de București, ca mine și ca atâția alții, n-au decât să trăiască în imaginație…