Versuri de Gellu Dorian

Firesc
I-am spus unui june, care mi-a atras atenţia că îmbătrînesc,
că eu nu îmbătrînesc, ci doar înaintez în vîrstă,
veșnic tînăr,
înfășurat în manta-mi, ochii
privindu-l cu îndurare, pînă cînd va încerca și el
să priceapă că unii sunt bătrîni de cum s-au născut,
înveninaţi privind din steaua singurătăţii spre lume,
nici de acolo,
nici de aici nu poţi ști cine este cel care rămîne în tine
așa cum ţi-e gîndul,
dar nici gîndul nu e atît de ușor de strunit
cînd din placenta lui te naște în fiecare clipă pe tine,
lup într-o haită de lupi,
flămînd și ghiftuit totodată de resturile fără gust
aruncate de la o fereastră de după care
nimeni nu privește și el e cel puternic
pe care toţi vor să-l linșeze
sau să i se închine în speranţa că nemurirea
trece numai și numai pe acolo,
apanaj al celor ce se cred veșnic tineri,
dar el n-a înţeles nimic,
și-a tras după degete o mie de inele de aur
și a crezut că e Midas, privind la cei expiraţi
cum merg în continuare pe o sîrmă întinsă între răsărit și apus,
din gura lui săreau dinţi scorburoși,
nu cuvinte de miere,
stropi de salivă, nu petale de flori,
umerii i se făceau dealuri pline de pietre și cioate
printre care alunecau șerpi izgoniţi din rai,
i-am spus doar o singură dată că noi, cei expiraţi,
nu îmbătrînim, ci doar înaintăm în vîrstă,
șansă la care ei nu pot rîvni
pentru că s-au născut bătrîni,
iar în vîrstă pot înainta doar cei tineri.

Joc de noroc
Sunt doar șase numere din patruzeci și nouă
și eu doar unu de miliarde și miliarde de ori,
sunt în mijlocul norocului și el nu mă descoperă,
sunt un umil joker, ca al șaselea număr posibil,
și eu doar unu de miliarde și miliarde de ori,
sunt în afara norocului și el nu mă găsește în mijlocul lui,
unde mă caută,
sunt cinci numere din patruzeci
și ele nu știu că eu sunt unu de miliarde și miliarde de ori,
iar norocul are două capete descoperite
între care fac echilibru pe o sîrmă invizibilă
deasupra unui ocean
plin de rechini,
cel ce mă scoate afară din mine este cel din mine
ce mă trage de afară în mine,
altfel nu se aude nici Mozart,
nici greierii noaptea în perna pe care capul e un imens bol
din care extrag numere seci
din numere pline,
cînd va fi să fie,
moștenirea mea din America va străbate prin cabluri oceanul,
ori prin satelit,
în timp ce privesc luna din balconul casei de la Coșula,
de unde se vede cerul de dincolo de cer,
se văd florile din curtea ca un cer coborît pe pămînt,
Dumnezeu le miroase
și-mi umple borcanul cu miere,
cu faţa ascunsă după o plasă de nori pe care o dau la o parte,
și deodată toate numerele se ivesc în cele șase,
în cele cinci,
în joker plus cinci,
cablurile zbîrnîie,
sateliţii se înfierbîntă în jurul pămîntului
care se rostogolește în bolul plin de globuri pămîntești
pe care ceilalţi gellu dorian joacă la nesfîrșit
pînă cînd nesfîrșitul se va sfîrși,
și deodată Mozart,
și deodată toţi greierii mă trezesc la realitatea
prin care norocul e peste tot
și eu nicăieri.

Toska
Sufletul meu se întinde sub piele ca un elastic,
doar o ciupitură pe piele și el tresaltă ca un copil
cînd buzele mamei îl ating, uneori
iese de sub piele și inundă străzile, intră direct în inimile oamenilor
și iese de acolo ostenit ca o mamă
cînd copiii o istovesc cu dragostea lor
ca foametea după un război nimicitor,
și atunci alerg după el și-l fac sul ca pe un papirus
pe care stau scrise una peste alta sufletele celor de pînă la mine
ca niște palimpseste pe care încerc să le descifrez
și poveștile lor mă cutremură,
în ultima vreme a devenit casant,
sună ca o tinichea peste care cad corcodușele,
iar urechile stau lipite de alambic
pînă cînd ecoul surd de acolo se topește
ca un bulgăre de smoală în focul încins,
atunci adun cristalele de pe jos și încerc să-l așez
iarăși sub pielea plină de buburuze și stropi de rouă
peste firele de iarbă de sub care privesc,
și el fluieră, fluieră, fluieră,
în timp ce paguba este o puștoaică
pregătită să fugă în lume,
dar nu tot timpul este așa,
azi a stat liniștit și s-a uitat în sine
ca dimineaţa într-o noapte adîncă,
habar n-am cum va suna mîine pielea mea
tăbăcită de atîtea priviri din care am fugit
de fiecare dată cînd sufletul meu suferea
și se chircea ca un fruct în timpul secetei,
dar asta nu mai este problema mea,
nici a sufletului care flutură deasupra trupului meu
ca un steag în vîrful unui catarg
după un război scurt, de o viaţă,
urmat de o pace eternă.

Iepuri de muscă
Iepuri de casă prin orașul în care casele
sunt plecate de-acasă,
urechile lor depășesc acoperișurile și ascultă cum prin
cer se petrec lucruri despre care pe pămînt
nimeni nu-și va aduce aminte,
ba mai mult decît atît, auzul lor alungă frica din inimile
lor mici cît bobul de cînepă,
iar liniștea se poate vedea în vîrful cozii
cînd fericirea poate fi găsită pitită într-un morcov,
cînd casele revin acasă
urechile lor se pleoștesc și se afundă în pămînt
pînă dincolo de inima acestuia,
un ax în jurul căruia se învîrt miliarde și miliarde de iepuri
ca într-un concert simfonic sunetele ce cresc
în orașele în care casele devin pline
în care fericirea stă pitită în inima fiecăruia
gata să o ia razna din nou,
eu stau și privesc toate acestea și cred că prin faţa mea
trece un tren care despică aerul din care curge
un sînge vîscos ca o apă mîloasă,
ceilalţi urcă în tren și dispar
fie în cer,
fie în pămînt,
au urechi lungi, crescute pînă dincolo de cer,
ori afundate în pămînt,
rotindu-se în jurul axului din care ies la capete sloiuri de gheaţă,
eu arunc în paharul meu cîte un cub
și privesc pînă unde nici gîndul nu poate privi,
cei cîţiva iepuri de muscă
rod grădinile altor raiuri din care Dumnezeu a fost izgonit.