Despre cronica literară

Sunt aproape cincizeci de ani de când am scris prima oară despre una din cele mai importante instituții ale criticii: cronica literară. Ar trebui poate să le recitesc, căci nu mai știu totdeauna ce-am spus. Fapt e că am practicat genul vreme de decenii. Am abandonat cronica de două ori. Niciodată în timpul comunismului, deși s-ar putea crede, nu fără temei, că pe atunci aș fi avut mai multe motive s-o fac decât după aceea. Din 1992, am preferat să scriu editoriale în loc de cronici, fiindcă mi s-au părut mai necesare în actualitatea culturală postdecembristă. Am reluat cronica după plecarea lui Cosmin Ciotloș de la rubrica României literare. Fostul meu student m-a dezamăgit profund și continuă să mă dezamăgească, nu numai ca recenzent (ce poți să spui despre recenta lui cronică din „Dilema veche” la volumul de versuri pornografice al lui Florin Iaru?), dar și ca om (nu pierde nicio ocazie să atace revista care l-a format, cu predilecție pe Gabriel Chifu, despre care a scris elogios în repetate rânduri pe vremuri). N-am avut pe moment de ales și un timp am scris cronică eu însumi, cum se știe. L-am propus pe Daniel Cristea-Enache să-mi ia locul când mi-am dat seama că nu mă mai interesează literatura actuală, care este obiectul principal al criticii de întâmpinare. Daniel e al patrulea tânăr critic pe care pariez. Încredere am avut în toți predecesorii lui. Am și în el, firește. Cronica e o treabă dificilă. Daniel o știe la fel de bine ca și mine. Are deja experiența necesară ca să-și închipuie ce-l așteaptă. Nu din partea mea, ci din cauza exigențelor unei îndeletniciri fără de care literatura la zi nu poate supraviețui. Iată de ce mă simt obligat să le reamintesc, fie și pe scurt, pe cele mai importante.

Prima dificultate provine din faptul că un cronicar are puține repere în funcție de care citește cărțile despre care scrie. În cazul debutanților, niciunul. A scrie primul despre o carte nu e neapărat obligatoriu, dar nu e rău: te verifici pe tine însuți. Când autorul recenzat are deja o operă, lucrurile par mai simple. Dar nu sunt! Cel mai periculos este să scrii cu prejudecăți. Sau să te pliezi contextului literar. La începutul anilor 1960, când Arghezi a publicat Frunze și celelalte volume de la senectute, era practic imposibil să enunți cea mai mică rezervă. Eram prea tânăr ca să risc. Am scris cât se poate de laudativ. Cartea era desigur un eveniment în penuria literară a momentului. Iar Arghezi era Arghezi. Chiar dacă un pic mai obosit și îndeajuns de compromis după Cântare omului și 1907. Peisaje. În 1972 însă, am renunțat să-mi continui cronica în „Contemporanul”, după zece ani de la debut, fiindcă noului redactor-șef, Constantin Mitea, i s-a părut că o cronică a mea îl va supăra pe Marin Preda. Nu conținea cine știe ce obiecții, doar că era rezervată ca ton. I-am spus lui Mitea că nu e treaba mea dacă Preda sau altul se supără și am plecat. Concesiile costă totdeauna. Eu unul am simțit-o pe pielea mea, în 1963, când am publicat un al doilea articol despre romanul Cordovanii al lui Ion Lăncrănjan, în care nici măcar nu-mi schimbam judecata de valoare din primul. Dar m-am învățat minte. N-am repetat greșeala niciodată. De câteva ori, nu multe, când cronica mi-a apărut cenzurată, n-am fost informat, și a apărut trunchiată. Așa s-a întâmplat cu o cronică despre ediția Vianu: al doilea editor, Gelu Ionescu, tocmai rămăsese în străinătate și numele lui dispăruse din text. Am văzut lipsa numelui abia în revistă. Tot de atâtea ori, în astfel de împrejurări, am vrut să renunț. Am rămas de dragul lui George Ivașcu. Îi datoram totul. El e cel care m-a scos din atâtea încurcături, încât ar fi fost din partea mea un act de ingratitudine să mă supăr. Din fericire, astfel de împrejurări au fost doar două sau trei. Cea mai gravă, când cu cronica la Bunavestire, romanul lui Breban: Cenzura a desființat rubrica de cronică literară din toate publicațiile culturale, considerând-o un „abonament” al criticilor la rubrici permanente, și, din septembrie 1977 și până în ianuarie 1978, am publicat cronici bilunare sub titulatura Actualitatea literară, rămasă în titulatura paginii 9 până în 1990. Fusese ideea genială a lui Ivașcu. În ianuarie, mi-a spus că are o criză a colaboratorilor și că mă roagă să scriu două săptămâni la rând. A treia săptămână era a mea, așa că am scris din nou. Am încercat și în următoarea săptămână și mi-a mers. După o lună, eram din nou cronicar hebdomadar, așadar cu normă plină. Singurul din țară. Cenzura desființase toate cronicile literare. Afară de mine, n-o mai reluase nimeni. Actualitatea literară, iată, funcționa. Ceea ce am învățat cu această ocazie este că nu toate concesiile sunt fatale. Publicistica literară din anii de comunism pretindea și o anumită diplomație. Noroc cu Ivașcu. Eu însumi nu eram capabil de asemenea performanțe diplomatice.

Performanțe de care astăzi nu mai e nevoie. Sau, mai bine zis, n-ar mai trebui să fie. Cronicarul literar are mâinile libere. Dacă șeful revistei i le leagă, cronicarul poate pleca la altă publicație. Există destule. Cu alte cuvinte, are posibilitatea să aleagă. Depinde de el. De treizeci de ani de când conduc România literară, n-am legat mâinile nimănui. Tot ce am făcut a fost să le atrag uneori atenția colaboratorilor asupra câtorva exigențe ale meseriei de cronicar. Le-au respectat, ok. Nu, le-am repetat. Unii au înțeles, alții, nu. Unii au rămas, alții au plecat. Cronica literară exclude jumătățile de măsură. Nu erorile. Erori au fost și vor fi încă atât cât va fi cronica literară. Jumătățile de măsură însă pun adesea capăt cronicii literare, singurul gen critic în care morala joacă un rol mai mare decât talentul. Nu e scutită de greșeală, dar lipsa eticii îi poate fi letală. Unui cronicar i se potrivește cel mai bine recomandarea socratică: fii onest cu tine însuți! Fiindcă nu talentul îl face ascultat pe un cronicar, ci autoritatea. Care, cum spuneam, este morală.

Aș vrea să adaug un lucru: la exprimarea onestă a opiniei critice, se cuvine precizat că ea nu face neapărat diferența între un cronicar ascultat și unul care se pierde în peisaj. Cronicarul este singurul critic care are nevoie de confirmare ulterioară. Istorică! Dacă judecățile lui se dovedesc false, s-a zis cu el în istoria literară. Lecția de urmat ar fi: dacă nu vă simțiți în stare să vă influențați epoca, lăsați cronica, scrieți eseuri, istorie literară, analize simandicoase, monografii, orice care nu pretinde spirit critic. Singurul care plătește cu viața lipsa spiritului critic este cronicarul literar. Da, cu viața!