În anul 2003, Franța și Germania, prin conducerile lor de atunci, au decis că, mai presus de tumultuoasele și repetatele lor divergențe istorice, există ceva mai puternic care le face să privească viitorul împreună: apartenența la o Europă comună. O Europă în care reconcilierea statelor sale este singura cale de a evita postura de „refugiat al istoriei”.
Pornind de la această realitate, cele două state au identificat și pasul concret care trebuie făcut: elaborarea unui manual comun de istorie pentru Franța și Germania, destinat elevilor de liceu. Se înfăptuia, astfel, încă o punte pentru a trece peste prăpastia unei istorii în care confruntările dintre ele (atât armate – Primul și al Doilea Război Mondial –, cât și teritoriale – ocupația germană în Alsacia și Lorena, ocupația franceză în zona Ruhr) – să fie analizate lucid, argumentat, cu sprijinul solid și nepărtinitor al științei. Desigur, o dovadă de înțelepciune și maturitate din partea a două state care, în Europa și în „lumea largă” au avut – și mai au – un cuvânt greu de spus.
Am pornit de la acest exemplu, care, la o privire fugară, oferea puține argumente pentru a prinde viață, spre a ajunge la subiectul însemnărilor ce urmează : posibilitatea unui proiect comun, concretizat într-un manual de istorie destinat elevilor de liceu din România și Republica Moldova. Adică un manual comun pentru o istorie, cu intermitențele generate de contexte potrivnice, comună, în care tarele trecutului nu au adâncimea ce separa cele două țări vestice pomenite anterior. Ba, dimpotrivă, putem afirma cu îndreptățire că temeiul comun de legături istorice (teritoriu, limbă, tradiții) asigură premise solide ca acest proiect să nu eșueze în reverie.
Sunt, fără îndoială, istorici în ambele țări care să dea viață unei viziuni unitare, argumentate, privitoare la o istorie analizată contextual, fără alte ingerințe stricătoare. Acum, mai mult ca oricând, Republica Moldova are nevoie de argumente clare, incontestabile pentru a se rupe de trecutul sovietic în care unii, și nu puțini, vor să o mențină. Cu consecințe dramatice, desigur.
Ar fi încă o dovadă clară a ceea ce, deja, știm toți : cultura poate face mai mult pentru o țară decât politicul. Un politic, adesea, înțepenit, ezitant sau, mai grav, cu altă agendă decât cea care contează. În acest sens, un exemplu inspirator poate fi și proiectul literar comun pentru scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului, pus în operă de Uniunea Scriitorilor din România. Astfel, Filiala Chișinău a USR, integrată deplin în cadrul celorlalte filiale din țară, își aduce o importantă contribuție, prin scriitorii săi reprezentativi, la creațiile literare contemporane prin cuvânt românesc, la programele și proiectele breslei.
Un manual comun, cu o istorie incontestabilă în ordinea faptelor, ar pune punct definitiv unor aberații care mai circulă prin spațiul de dincolo de Prut, servind unor personaje dubioase, periferice, care țintesc interese contrare celor două țări. Fie că vorbim de așa-zisul „imperialism românesc”, manifestat față de Basarabia după Unirea din 1918, fie că ne referim la bastarda, de fapt, inexistenta „limbă moldovenească”, care, vezi Doamne, e dovada clară ce separă două popoare diferite.
Germania și Franța, în realizarea acestui proiect, deopotrivă național și european, au reușit să reconcilieze episoade dramatice din istoria lor – la cele invocate mai sus putem adăuga Tratatul de la Versailles – identificând ceea ce este esențial : un proiect care, finalmente, s-a așezat pe platforma unui interes comun. Cu atât mai mult, proiectul este viabil când adună între aceleași coperte o istorie, în esență, comună.
În devenirea unei nații, în mersul ei prin istorie, așa cum spunea Jean d’Ormesson „viitorul fără trecut este orb ; trecutul fără viitor este steril”. Și tot marele scriitor francez continuă, în stilul său personal, în care luciditatea se îmbină cu elevația: „ Amintirea… amintirea celor pe care i-am iubit și care nu mai sunt printre noi, amintirea frumuseții moștenite din trecut, amintirea tuturor celor ne-au îngăduit să fim ceea ce suntem… O lume fără amintiri ar fi sinonimă cu platitudinea și cu urâtul. (…) Vedeți ce nostalgie trezește în inima mulțimii tot ce evocă obiceiurile ancestrale, dialectele, ritualurile comunității, deprinderile din copilărie, tradițiile patriei, fie ea mare său mică, ale regiunii, provinciei, ale văii, fluviului, ale pădurii, ale insulei… Să renunți la tradiții înseamnă să devii în timp ceea ce sunt în spațiu persoanele scoase din locul lor, înseamnă să ajungi în situația dezastruoasă de refugiat al istoriei”.
O impresionantă pledoarie pentru păstrarea legăturilor cu trecutul, pentru o înțelegere a istoriei nealterată de ideologii prăfuite. Un trecut în care tradiția este izvorul de apă vie care însuflețește o nație.
În sensul celor de mai sus, un necesar semnal de alarmă este tras cu claritate și de Gabriel Chifu în însemnările sale, Trecut, prezent, viitor, din nr. 40 (13 septembrie) al României literare: „ Legăturile generațiilor actuale cu trecutul sunt slăbite și tare complicare. (…) Prezentul pare să-și formuleze ca regulă de ființare desprinderea cu orice preț de trecut, uitând că prin eludarea lui îi este pusă la îndoială propria existență, după cum este periclitat și viitorul. (…) Există tendința foarte răspândită ca tot ce s-a manifestat până acum să fie echivalat cu un rău atât de pronunțat încât se consideră că este suficientă simpla înlocuire a vechiului cu noul pentru a rezolva dificila problemă de identitate și de cale pe care o avem”. Concluzia este simplă: apelul onest și profesionist la istorie este singura cale de urmat.
Și încă ceva, cei doi șefi de stat de atunci (un președinte și un cancelar), care au pus în operă acel excepțional demers se numesc Jacques Chirac și Gerhard Schröder. Există cineva, în România și Republica Moldova, care să se ridice la înălțimea unui astfel de proiect?