Avocatul oaselor

Optimiștii din întuneric te fascinează sau te îngrozesc. N-am în vedere obidiții dostoievskieni, nici extravaganții solicitanți ai lui Huysmans. Nici pe departe. Mă gândesc la cei în stare să mimeze nebunia pentru a-și ascunde adevărata vocație. Nucleul ființei lor elementare. Din smerenie ori pur și simplu ca stare de protecție, indivizii de soiul acesta înalță frontiere la întâlnirea cu teritorii de care, altminteri, nu se tem. Doar că respectă conceptul de graniță pentru Celălalt – care, neinițiat, cuprins de îndoială și, mai presus, neîncrezător sadea, simte dinăuntru indignare. Poate la marginea agresiunii. Brusc și cumva aleatoriu, încredințat că rațiunea obosește sau cedează definitiv în fața noilor realități, el acceptă iluminarea.

Dintr-o categorie asemănătoare face parte și Marius Oprea. Detectiv specializat în arheologia comunismului carceral, el scrie cu rigoarea celui trecut prin revelație. Profesia lui e totuna cu destinul.

Printre altele, apreciez la el paternitatea ideilor – chiar și cu legitimitate orală. Într-o lume sufocată de furt intelectual, asemenea reverențe pot fi trecute cu ușurință în dreptul miracolelor. De pildă, el prețuiește zicerile memorabile ale lui Andrei Bodiu, fostul coleg de facultate, pentru care lumea românească însemna, la un moment dat, a trăi cu un picior în Balcani și cu altul în groapă; și, o alta, aparținând lui Mircea Ivănescu, sigur foarte că cele 22 de milioane de români trăiau în subconștientul unui nebun. Cred că cei doi mărturiseau un adevăr esențializat întâi de toate pentru că erau poeți. În fibra lui interioară, Marius Oprea a rămas un poet travestit într-o ființă polivalentă – care face excursuri prin proză, memorialistică, jurnalism și istorie. Cu totul surprinzător, el descoperă te miri unde a nu știu câta groapă comună și susține cu mâna pe inimă că suntem o națiune nu tânără, ci foarte vie. Națiune mereu contradictorie, drept e, însă devastată de controverse energice și resemnări triumfătoare.

Pe Marius Oprea îl prinde ambivalența. Fire plictisită de morala zilei, revoltat autentic, risipitor în direcții potrivnice, el știe că asprimea scrisului stă în săvârșirea lui. Manifest, poezie sub acoperire, pilde charismatice, pateric al comunismului autohton, nu altfel trebuie interpretate textele lui din Studiu de fezabilitate pentru mântuire. Un titlu, dacă-i după mine, nefericit. Dar ca să înțelegeți unde țintește autorul, trebuie să aveți în vedere, așa, o scară lungă, spiralată, care urcă dintr-o groapă spre lumină. Numai că, din loc în loc, treptele lipsesc. Poți să cazi, să te prăbușești sau – dacă ai șansă – poți sări două trepte deodată. Marius Oprea riscă în fața cititorului și amestecă planurile, la fel cum încurcă dinadins scările.

Volumul de-acum, mai cuprinzător, este, de fapt, mai vechiul Zorba și catedrala. 59 de povestiri de frontieră (2006), plus alte 43 de texte inedite. Semn că investigațiile lui Marius Oprea pe tărâmul decopertării adevărului despre crimele comunismului n-au dat greș, nici nu s-au încheiat. O spun din capul locului: orice prozator ar fi invidios pe cantitatea de informație cu posibile materializări romanești. Ce risipă de subiecte! Câte intrigi și ce puzderie de nuclee dramatice se deschid în fața cititorului! La toate acestea, ca un maestru cu tolba prea-plină de subiecte, autorul îți permite să renunțe, pe față, la datele mult-deformatoare ale zilei. Pentru el, asemenea cărți nu pot fi diferite de catedrale, ca în Zorba Grecul, pentru că marginile lumii sau ale istoriei explodează în semnificații superioare locurilor comune, centralizate. Partea a doua a cărții, În căutarea poporului pierdut, face trimitere nu la textul biblic, cât la morții fără cruce, despre care autorul crede sincer că sunt „adevărata coloană vertebrală a poporului român“. Afiliat la asemenea praguri, Marius Oprea nu mai e interesat de cei care au căpătat deja contur istoric. Exagerând cu bună-știință, el vrea să realizeze de fapt o radiografie ficțională a comunismului marginal. La cea din urmă parte, inedită aproape, ne vom și raporta în rândurile următoare.

întâi, judecata lui Marius Oprea nu ține de istorie, cât de conștiința unui veteran sătul de cutumele istoriografiei. El vrea reformarea unei discipline din care numeroase concepte au evadat sau n-au avut căutare vreme de decenii. Cum ar fi, de pildă, dezumanizarea. Erodată din toate direcțiile, noțiunea s-a devalorizat, golită de consistență reală chiar, atunci când o atașăm adevărului unei lumi scufundată în ea însăși, cum era comunismul. Bună parte dintre schițele lui Marius Oprea pot fi lesne transformate în romane. Risipa de imaginar nu e o surpriză pentru cititorii lui fideli. Există, apoi, în toate textele câteva personaje și suprapersonaje migratoare: Securitatea – ca o hidră multiplicată la nesfârșit, ea consemnează convertiri și rezistențe, revelații și renunțări ce vi se vor părea cu totul ireale. Odinioară, dezbătând jurnalul Lenei Constante, o studentă de-a mea o ținea una și bună: că textul e, cu siguranță, o ficțiune, căci e imposibil și dincolo de orice închipuire ca așa ceva să se fi întâmplat aievea, mai ales în secolul trecut.

Marius Oprea crede în mântuire mai mult decât în credință și în oase mai mult decât în cei vii. Alături de Securitate și toți acoliții – dedicați sau întâmplători –, apar victimele: luminoase, anonime, alteori spirite translucide, cu toții rămași în memoriile celor puțini. Se petrec apoi evenimente branșate la abstract, tematizate, precum dragostea, sacrificiul, morala, credința. Nu în ultimul rând, detaliile și conjuncturile dez-văluirii adevărului preiau prim-planul narativ. De oriunde pornește perspectiva, ea se așază mereu pe locul unei etici alese.

Eroii lui Marius Oprea, acoperiți de pământ sau uitare, sunt deja deasupra evenimentelor și istoriei; totodată, știm de la prima frază că toate povestirile din volum, oricât de grotești, au un final fericit „dincolo“. Luate la pas, poveștile mici ale istoricului se adună într-un pomelnic al mântuiților anonimi. Cu urmele acoperite, faptele lor au fost multă vreme închise în tăceri impuse, în teama colectivă și, dacă nu de pământ surpat, peste ele s-a așternut indiferența postdecembristă și legea politicii corecte. Carevasăzică, să ne lăsăm morții în pace, căci numai prezentul contează.

De aceea, citind docu-ficțiunile lui Marius Oprea nu mai poți rămâne un inocent. El se încrede și mai abitir în mântuire. Adesea, autorul se erijează în cronicarul vieților recompuse ale celor descoperiți în arheologia carcerală. Istoriile prind viață, iar poveștile șoptite cândva la ureche au potențial de legendă. Pe de altă parte, schițele sunt pline de nume, ca și cum am citi numerii comunismului marginal. Doar perspectiva narativă diferențiază textele cu adevărat (cum sunt, de pildă, Securea, Sub un cer violet, Alt Aurel, O cale de a muri, Caietul Denisei, Moartea în lagăr, Ochiul de sticlă etc.). Încolo, schițele se împart între tablete prozastice, bucăți de jurnal, fișele unui procuror din procesul comunismului și autoficțiuni. Multe texte par simple fișe biografice. Alteori, transcrieri ale interogatoriilor și proceselor verbale. Amănuntele spectaculare ale destinelor le întind în zona ficțiunii. Și câte pânze de păianjen! Ce de ițe care, cu minime raționamente din partea cititorului, explică duhoarea puterii.

Nu mi-a plăcut graba cu care autorul caută tâlcul moralist în anumite secvențe. În schimb, când e relaxat, se prinde bine de versanții prozei și construiește jurnalistic. De fapt, toate istoriile lui au numaidecât un sens unic, ce va fi, la un moment dat, contestat și chiar inversat: anume, scriitorul e convins de faptul că fiece închidere a ușii pe dinafară duce la debutul unei călătorii interioare. Poate cea mai puternică mărturie în acest sens, căci schițele cele mai reușite au un filon biografic și se referă, nici mai mult, nici mai puțin, la oasele îngerilor. În proza cu același nume, sicriele nebunilor stau peste cadavrele suprapuse ale deținuților de la Târgu-Ocna. Dar nu asta contează, pentru că Marius Oprea trece în categoria îngerilor pe toți anonimii din gropile comune.

Dosarele de existență la scară mică din Studiul de fezabilitate te introduc într-o istorie agonică, te încarcă de lehamite și, cu niscaiva disponibilitate, vă umple, paradoxal, de energie justițiară. În toate, o istorie la zi, cu statistici ce par nesfârșite. Istoria recentă ca arheologie a infernului.