criticul basarabean Eugen Lungu a alcătuit o „antologie a poeților minori din epoca Alecsandri și Bolinti neanu“ care și-a propus să adune și să selecteze din poezía acelei epoci un florilegiu „care să reconstituie formele complete ale imagina rului liric la 1850“ după o lectură „din unghi prioritar tematist“, dar care presupune, credem, măcar în principiu un minim nivel poetic al textelor corespunză toare din punct de vedere tematic. Antologia are două volume și cuprinde selecțiuni din opera poeților (în ordinea sumarelor respective): Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, Al. Pelimon, Gh.Sion, C.D. Aricescu, G. Baronzi, G. Crețeanu, N.T. Orășanu, Al. Depărățeanu, Al. Sihleanu, Radu Ionescu, I.C. Fundescu și M. Zamphirescu, treisprezece în total iar după precizările de la sumarul primului volum are o prefață de Eugen Simion și Considerații introductive și o Notă asupra ediției care aparțin amândouă lui Eugen Lungu. Primul capitol, dedicat lui Cezar Bolliac (care nu e un poet minor, după părerea noastră), începe însă cu o prezentare a poetului semnată Eugen Simion și datată 10 august 2016, de 28 p., urmată de o antologie de 20 p., apoi o prezentare a lui C.A. Rosetti, semnată E.S. (deci tot E. Simion) de 14 p., dar nedatată, și de o antologie de 12 p., apoi se intră în normal, urmează adică o prezentare a lui Pelimon de 24 p. și 3 pagini „dosar critic“ inexistent până aici, apoi o prezentare a lui Sion de 12 p., o antologie de 37 p., 5 p. de „note“ și 8 p. „dosar critic“, nesemnate toate, deci ale editorului E.Lungu ș.a.m.d. Nu știu de ce această ignorare a principiului unității, echității și egalității de tratament a unor colaboratori la o operă comună (las la o parte prefața, prezentată ca atare), dar aspectul formal al unei asemenea dezordini este dezolant.
Am menționat că fiecare autor are un capitol introductiv, biografic dar și istorico-literar, cu precizări interesante pentru profilul autorilor și integrarea lor în perspectiva generală, precum și note explicative la texte. Putem urmări astfel, la autori cum e N.T.Orășanu, trecerea de la sensibilitatea așa zicând vitalistă din Plăcută-mi este viața („Plăcută-mi este viața, acum când e senină/ Ca ziua primăverii ce-ndeamnă la plăceri… Și-eccită pe tot omul ce geme în dureri“) la satira care-i este caracteristică, de pildă a celor care nu iubesc gazetele satirice: „O fi vreo secătură din ale foi pocite/ Minciuni de prin gazete, înșir-te mărgărite,/ Palavre înșirate din moși de la strămoși,/ Pehlivănii de modă și fleacuri și gogoși“ (Sameșul). Sigur, acesta este perimetrul în care se exercită satira politică a epocii și Orășanu are talentul și vioiciunea necesare genului: problema este dacă această producție și genul în sine justifică prezența lui într-o „antologie a poeților“, chiar minori, și nu în aceea a poeziei satirice, în care figurează oricum.
Exemple de prezențe poetice cu o justificare îndoielnică mai există în această antologie: a-i pretinde de pildă foarte modestului dar foarte prolificului Pelimon un loc între micii poeți caracteristici unei epoci este probabil o glumă, ca și aceea că poezía lui intitulată „Drumul negustorului prevestește Doina eminesciană: « Iar românul, românel,/ E străin ca vai de el/ Ș-apoi cum românii, noi,/ Dăm ca racii înapoi? »“ (vol.I, p.118). Dar nu ca să căutăm erori de gust sau de apreciere – oricum personale și foarte relative – ne-am oprit asupra acestei antologii, prezentate într-o formă grafică de invidiat, și de o utilitate neîndoielnică. Ce mi se pare că este sub posibilități în această antologie este tocmai cuprinderea ei, din care lipsesc, mai ales dacă ne raportăm la standardele actuale, un număr destul de mare de poeți, mărunți și ei dar nu mai mult decât cei deja existenți, iar unii mult mai buni.
Tematic vorbind, vorba prefațatorului, și alegând pentru început tema geografiei naționale a poeziei, mi se pare că lipsesc mai mulți poeți transilvăneni care ar fi putut figura aici. Primul la care mă gândesc este cel deja cunoscut ca poetul național de peste munți, Andrei Mureșanu. Erou al unei proiecții eminesciene care reia tema lui din poemul Eremitul din Carpați și cel despre care Călinescu a scris că însemna „un pas în progresul poeziei ardelene profetice care avea să culmineze în Octavian Goga“, Andrei Mureșanu a lăsat mai multe poezii demne de neuitare și despre una dintre ele, Un răsunet, până și Maiorescu are cuvinte aprobatoare în Cercetarea critică din 1867, apreciind „adjectivul sensibil în strofa lui Mureșanu“ etc. Nu insist, Andrei Mureșanu este un poet care beneficiază și de ediții, și de monografie. Alături de Mureșanu, inexplicabilă mi se pare absența lui Cipariu, nu numai datorită reprezentativității sale generale, ci și unor realizări poetice indiscutabile, publicate și în volum de N. Albu.
Un alt poet transilvănean care ar fi meritat o mică nișă, măcar în umbra folcloristului I.C. Fundescu, cred că este nu chiar necunoscutul profesor Iosif Many (1816-1851), prolific gazetar și traducător din latină, franceză, germană, maghiară, dar și din română în maghiară, care a publicat și versuri originale sub pseudonimul Aurel Ardelean în Foaie pentru minte, inimă și literatură, cu îndemnuri caracteristice spre luminarea fiecăruia, dar și a poporului: „Mergeți, treceți înainte,/ Aduceți o scumpă roadă,/ Luminare pentru minte/ Ce-i a ghintelor podoabă:/ Nu vă dați la lingușire/ Căci vremi blânde v-au chemat/ Ș-al vost’ nume de mărire/ De veci nu va fi uitat!“ Bineînțeles, nu lipsește tema preromantică a mormintelor pe care o tratează în cadența precipitată a lui Bolintineanu dar cu îndrăzneala de a nu face să rimeze decât două versuri din patru, ceea ce îi dă o anumită libertate de mișcare: „Noaptea mă-mpresură/ Afundă tăcere/ Zac pe un mormânt/ Pătruns de durere“ etc. În fine, este vorba de un autor cu multiple talente și relativ important în epocă, a cărui prezență ar fi ridicat interesul acestei antologii, unde putea beneficia de zece-douăzeci de pagini de text antologat. Dar necunoscut, Iosif Many nu este: se poate găsi o largă prezentare a lui și a activităților sale în vol.III al culegerii de documente George Bariț și contemporanii săi, București, 1976, p.288-306, pe care am folosit-o și eu (nesemnată, este probabil a regretatul Ioan Chindriș sau a lui Mircea Popa).
dintre autorii din Principate, din care sunt prezenți C.D. Aricescu, N.T. Orășanu și I.C. Fundescu, poeți numai cu numele, lipsesc însă alții cu ceva mai multă trecere la cititori sau la istoricii literari cum ar fi Leon Donici, a cărui poezie Căruța poștei a putut să treacă drept o traducere nedeclarată din Pușkin, sau Nicolae Nicoleanu, pseudonimul lui N.Tomoșoiu, care a avut nenorocul să-i displacă lui Călinescu (care spune că „lipsa de talent este la el aproape desăvârșită“ dar condamnă o strofă din O iluziune pierdută în care nu recunoaște o parafrază din Adio la plecarea proconsulului Halcinski al lui Alexandrescu); cred totuși că ne putem uneori desprinde de verdictele acestuia pentru a menționa versuri ale lui Nicoleanu care ar fi putut figura într-o antologie a „poeților minori“, fie patriotica Dor și jale („Și-acum floarea crește-n vale, buciumul răsună-n munte/ Și din culmea ridicată unde ochiul se oprește/ Auz Oltul cum suspină și Dunărea cum mugește,/ Însă unde sunt eroii și valoarea lor divină“ etc.), fie una dintre poeziile iubirii contrariate, purtând marca destinului neîndurător: „Dar iat-o, se ridică și, pală, inspirată,/ Suspină cu putere p-o notă dezolată/ Un cântec ce se pierde prin umbre tresărind/ Ca dorul și speranța proscrisului murind:/ Amor, scânteie smulsă din razele cerești! Tu care, dând viața, și moartea pregătești,/ Ființa ta de flacări ca geniul proscris/ Și-a suspendat locașul pe margini de abis“ etc. Nu e în afara sensibilității epocii și ne permite totuși și nouă să înțelegem de ce alții n-au vorbit chiar de „lipsă de talent“ ; dacă antología a vorbit de Eminescu à propos de Pelimon, mărturisesc că mie acest poem îmi amintește ceva din „iubind în taină, am păstrat tăcere“.
Pe scurt: o bună idee, indiferent de originea ei, care a dat un rezultat utilizabil, dar încă perfectibil.