Îmi răsună încă în minte, ca un refren obsedant: Cine e pentru? E cineva împotrivă? Se abține cineva? Cu unanimitate de voturi s-a hotărât… Aceste cuvinte rostite repede, cu silabe contrase sau omise, încheiau stereotip ședințele de partid din timpul comunismului. Ședințe întotdeauna inutile (din cauză că hotărârile erau luate dinainte) și organizate totuși pentru simularea la nesfârșit a democrației.
S-au pierdut cu aceste ședințe milioane de ore din viața românilor timp în care ar fi fost mult mai avantajos ca ei să muncească, să se plimbe, să citească sau să doarmă.
Ce făceam – eu, cel puțin – la o ședință? Așteptam să se termine. Îmbătrâneam. Mi se făcea milă de mine. Mă uitam din când în când discret la ceas și mi se părea că are un defect și merge mult prea încet. Secundarul însuși, cel mai săltăreț dintre ace, parcă încremenea din când în când.
La începutul începu tului avusesem o idee luminoasă despre ședințe. (Am re descoperit-o abia după 1989, la ședințele de sumar ale României literare, la care veneam din plăcere și la care aș fi plătit bani ca să particip, dacă n-aș fi făcut parte din redacție.). Mă influențase și literatura. De exemplu, poemul lui Geo Dumitrescu, Problema spinoasă a nopților, conceput ca o luare de cuvânt la o ședință a poeților. Sau poemul lui Nicolae Labiș, Minunea de atunci (de pe vremea când poetul era un copil), din care știu și azi câteva strofe pe de rost:
„Seara am spălat căruța, am țesălat calul/ Păstrându-mi pe palme mirosu-i plăcut,/ M-am urcat pe cuptor, pentru ultima oară,/ Pe culcușul bătrân și fierbinte de lut.// Cu seara-mpreună au intrat în odaie/ Vecinul și alți oameni mulți de prin sat/ Aveau frunți luminate de flacăra lămpii/ Și-au început să vorbească frumos și ciudat./…/ Simțeam cum un somn liniștit mă învăluie,/ Cum pleoapele grele încet se închid./ Știam eu atunci că îmi străjuie somnul/ Întâia ședință din sat, de partid?“
Să faci poezie din ședința de partid, iată un fapt uimitor, amintind de aptitudinea acelor viețuitoare din adâncul mării, descoperite de Jacques-Yves Cousteau, de a se hrăni cu deșeuri radioactive.
*
În 1981 s-a declanșat o campanie de presă împotriva mea, după ce, răspunzând unei anchete inițiate de revista „Convorbiri literare“, am afirmat că deceniul recent încheiat, 1971-1980, n-a fost fast pentru literatura română. Entuziasmul exploziv din deceniul anterior a fost urmat – explicam eu – de o stare de inhibiție a scriitorilor, neproductivă în activitatea de creație. În revista „Săptămâna“ D. Z. s-a grăbit să descifreze pentru activiștii PCR sensul afirmațiilor mele. „Alex. Ștefănescu consideră că Tezele din iulie 1971 ale tovarășului Nicolae Ceaușescu au înfipt un cuțit în inima literaturii române.“ Iar alte publicații au preluat acuzația, atacul cel mai sever venind din partea oficiosului PCR, „Scânteia“, sub semnătura lui C.S.
Conform unei reguli nescrise, un om criticat în „Scânteia“ era sancționat automat și în plan administrativ. Așa se explică de ce la ziarul „Scînteia tineretului“, la care lucram (ca redactor la „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului“, numit pe scurt „SLAST“, am mai explicat asta), s-a organizat în regim de urgență o ședință de redacție, condusă de E. F., redactorul-șef al ziarului. Ordinea de zi a ședinței avea un singur punct: discutarea „cazului Alex. Ștefănescu“.
E. F. era un bărbat bine făcut, brunet, cu buze groase și roșii. Se zvonea că Elena Ceaușescu îl plăcea ca bărbat și că de aceea îl numise redactor-șef la „Scânteia tineretului“. Ca ziarist, E. F., se remarca printr-o folosire simplistă a limbii române și printr-un patetism naiv. La ședință a vorbit numai el, timp de aproape o oră. Nu mi s-a dat și mie cuvântul, n-au vorbit nici colegii mei și, la sfârșit, nu s-a luat nicio măsură împotriva mea.
Dar discursul lui E.F. a fost uimitor, de neuitat. Îl reconstitui din memorie:
– S-a întâmplat un fapt grav, revoltător, incompatibil cu statutul nostru de ziariști comuniști. Colegul nostru (care în realitate numai coleg nu ne este), Alex. Ștefănescu, a atacat de pe poziții dușmănoase politica partidului, afirmând că „tezele din iulie“ ale genialului nostru conducător au avut o influență negativă asupra dezvoltării literaturii. Cine este de vină pentru această abatere de la linia PCR, care cere scriitorilor să devină propagandiști activi în măreața operă de construire a omului nou, cu o conștiință comunistă?
După aceste cuvinte, E. F, nu ni s-a mai adresat nouă, ci tabloului lui Nicolae Ceaușescu, de pe peretele opus. Iar vocea lui a devenit grotesc-tânguitoare, ca a unui om înjunghiat:
– Adevăratul vinovat sunt eu, tovarășe Nicolae Ceaușescu. Am făcut o mare greșeală, nu m-am ridicat la înălțimea încrederii pe care mi-ați arătat-o. L-am angajat la acest ziar pe Alex. Ștefănescu fără să-l verific atent înainte, fără să am garanția că este devotat cauzei noastre. M-am lăsat indus în eroare de aparența lui de om cinstit.
E. F. căzuse parcă în transă.
– N-am nicio scuză pentru această crasă lipsă de vigilență. Fapta lui Alex. Ștefănescu va rămâne ca o pată rușinoasă în biografia mea.
La aceste cuvinte, E.F. a început, pur și simplu, să-și dea pumni în cap! M-am uitat la colegii mei. Probabil erau și ei uimiți, dar nu-și arătau în niciun fel stupefacția. Stăteau nemișcați ca niște statui.
– Vă rog, tovarășe Nicolae Ceaușescu, să-mi dați o pedeapsă grea, să nu fiți îngăduitor cu mine! Cum am putut, oh, cum am putut să mă abat de la angajamentul pe care mi l-am luat în fața dv.?
Pumnii pe care E. F. și-i căra în ceafă au devenit și mai năpraznici, se și auzeau ca niște bubuituri înfundate. Noroc că soldatul credincios al partidului avea părul bogat, astfel încât loviturile erau atenuate. Cu o figură răvășită, cu buzele lui cărnoase strâmbate de un început de plâns, E. F. părea un nebun într-un moment de furie autodistructivă. Mi-a părut rău, din toată inima, că scrisesem acel nenorocit de răspuns la anchetă (în care, culmea, nu menționam, în niciun fel, „tezele din iulie“, deși, e adevărat, le avusesem în minte). Dacă știam că voi provoca atâta suferință, nu l-aș fi scris pentru nimic în lume.
