Nicolae Filimon – 200
Dinicu Golescu recomanda, în Însemnare a călătoriei mele, trimiterea copiilor de români la învățătură în țările din Vestul continentului, unde se putea face o instrucție serioasă, modernă, în condiții superioare celor existente acasă. Neostenit de drumul pe care îl deschisese în cultura și literatura noastră, iluminatul boier dădea el însuși pildă prin ducerea la școlarizare în Occident a propriilor copii și astfel „va trage piciorul” și pentru alți compatrioți mai largi la pungă în privința educării odraslelor. Chiar dacă ar fi avut o droaie de copii, Nicolae Filimon, deși fără de origini înalte, i-ar fi dus pe toți, pe rând, la școlire în Apusul Europei. Numai că el era un celibatar convins. Era convins de femeile cu care intrase în contact și, în acest sens, va face, în pragul celor 40 de ani ai săi, o mărturisire în Escursiuni în Gemania meridională: „Femeile din secolul XIX sunt foarte prozaice și asta le face nedemne de a fi iubite. Am iubit și eu în junețea mea. De multe ori inima mea s-a deschis la amor precum se deschide roza la razele soarelui de primăvară; dar vai! femeia pe care o credeam creată de Dumnezeu spre a mă face fericit, femeia căreia dezvelisem cele mai intime cugetări ale inimei mele m-a trădat cu lașetate! […] mi-am zis: de acum femeia pentru mine nu va mai fi decât un obiect de comerciu, pe care îl voi cumpăra cu prețul aurului sau prin vorbe de spirit dobândite cu foarte puțină osteneală din romanțele cele pline de arsenic ale domnului Paul de Kock!… Rezbel, dar, rezbel neplacabil în contra acestor vampiri ai sexului nostru!” (N. Filimon, Opere, vol. I. Ediție îngrijită de Mircea Anghelescu, Editura Minerva, 1975, p. 172). Lipitoare, nu alta, l-au dăulat – dacă e să preiau o mărturisire delicată făcută de personajul matein Gore Pirgu.
Fostul „cântăreț absolut” de la biserica Enei pierduse încrederea în sexul slab și va prefera legăturilor trainice unele pe termen scurt, fără implicare sentimentală prea mare. Femeile i se păreau ființe superficiale, lipsite de comportament serios și de sentimente durabile, ele fiindu-i mai plăcute de la distanță și mai prețuite în absență. Desigur că nu de răul lor și din aceste motive a plecat în călătoria apuseană, deoarece era convins, probabil, că și pe acolo va da tot peste ele. Nu mai departe de vestitele băi de la Baden, constată că „nu sunt stabilimente în parte pentru bărbați și femei, ci se îmbăiază toți la un loc, ceea ce mi s-a părut curios și cam impudic” (Ibidem, p. 95). Memorialistul a și avut posibilitatea să facă o comparație cu ceea ce lăsase pe acasă și i s-ar fi putut stârni oricând intenții de aventuri erotice și chiar matrimoniale la descoperirea celeilalte (în termeni imagologici). Bunăoară, „femeile maghiare au și ele în trăsăturile lor cele frumoase un ce militar, un nu știu ce care inspiră respect și admirațiune” (Ibidem, p. 40) și totul părea a fi de bun augur în a-și schimba opiniile despre eternul feminin, întrucât, mergând mai departe, „prea anevoie ar găsi cineva în alte țări ale Europei atâtea nuanțe de frumusețe la femei, precum le poate găsi aceasta în Germania” (Ibidem, p. 158). Dar, treptat, s-a lămurit și cu femeile vestice. În final, le va considera pe germance prea „pedante”, prea formaliste în dragoste, din care pricină „ajung de multe ori la niște pretențiuni ridicole”: „Dacă din nefericire ți-au căzut la inimă vro germană, alt mijloc ca să reeși lângă dânsa nu e decât să te arăți cât îți va sta prin putință trist, gânditor și din când în când să oftezi, de vei putea. Când te vei afla conversând cu dânsa, să te silești a te arăta că cunoști literatura germană cu profunditate și să-i recitezi cu o manieră cât se va putea mai afectată sau ultradramatică poezii amoroase și corespondențe de ale lui Werther cu Charlotta, în fine să te pui în genunche și să te târăști înaintea ei întocmai ca un condamnat înaintea judelui său neplacabil, căci altfel nu vei putea reeși a deștepta amorul în acele inimi de gheață” (Ibidem, p. 159).
Cu asemenea scene de gen suntem încă în romantism, iar Nicolae Filimon – care nu avea nici sensibilitatea, nici puterea imaginativă a lui Vasile Alecsandri – călătorea tot în epoca relatărilor subiective, a „voiajului sentimental”, atunci când logica funcţională a călătoriei nu impunea urmărirea liniei drepte, a celui mai scurt drum între două localități. Excursionistul își exprimă opinia în privința a ceea ce înseamnă călătoria pentru un om al timpului său: „Cât de fericit este omul în călătorie, mai cu seamă când are cu sine bani de ajuns și nu-l turmentează vreo suvenire din patria sa sau vreo pasiune de inimă!… El aleargă din loc în loc întocmai ca albina din floare în floare și culege în liniște sucul cel dulce al călătoriei./ Călătoria, după părerea mea, este cea mai bună medicină în contra urâtului. Da, o repet, este cel mai bun mijloc de distracțiune. […] Din contra, omul care duce o viață imobilă, fie de orice condițiune și înconjurat de toate bunurile lumei, tot va veni urâtul cu ghearele lui cele de gheață și-i va sfărâma orice fericire” (Ibidem, pp. 56–57). După ce a alergat din floare în floare și a cules sucul cel dulce-amărui al dragostei, Nicolae Filimon a ajuns la concluzia că nu-și poate întemeia un cămin. Prin urmare, dacă nu a fost să fie în a-și instrui odraslele în Occident (nu am găsit în scrierile sale mărturisit acest gând), a considerat că ar fi bine să o facă pentru el însuși, fie și printr-un scurt stagiu de „școlarizare”, de trei luni.
Luând drumul Giurgiului, peregrinul se simte dator față de cititori să dea explicații privind mijlocul de locomoție cu care călătorește. „Omnibusul” este, în fond și în formă, o „căruță cu călători” ticsită, potrivit sensului etimologic („pentru toți”), ea fiind destinată „a purta un număr mărginit de persoane”. După „mai multe zdruncinături și căscături” face un popas la Călugărenii luptei lui Mihai Viteazul, unde exclamă ca un veritabil pașoptist: „Români! E timpul să vă deșteptați din letargia în care v-au aruncat regimul moliciunei și al egoismului! Ridicați monumente eroilor voștri! Venerați memoria lor, căci o nație care nu onoră pe eroi și făcătorii ei de bine nu va produce niciodată eroi!” (Ibidem, p. 6).
Ajuns la Giurgiu, la desprinderea de țărm, o „companie de lăutari”, adusă „apozitamente” din Capitală, prin comandă specială, pentru despărțirea de cineva drag, începu să cânte melodii pline de melancolie. Este momentul pentru memorialist de a propune permanentizarea acestui mod de a se despărți de țară: „ar fi bine să se ție pe la toate frontierele țării câte o bandă de lăutari din cei mai buni, cu plată de la stăpânire, ca să cânte suferințele țării tutulor acelora care își părăsesc patria și se duc în străinătate să comploteze în contra fericirei ei” (Ibidem, p. 12). Și, ca un pandant, nici nu s-a făcut bine îmbarcarea, că dorul de țară devine mistuitor, despărțirea de pământul natal căpătând nuanțe dureroase pentru voiajorul deloc educat în spiritul mobilității și încă neatras de categoria departelui.
La Viena, luând trenul pentru Praga de la „debarcaderul stradei ferate”, memorialistul își exprimă decepția că aceste mijloace moderne de transport nu au „nici iuțeala vântului”, nici „cea a gândului”, așa cum auzise el de acasă, și ne asigură că, dacă trenurile din „Anglia și America surprind în adevăr și îngrozesc pe călători” cu vitezele lor (!), cele „din Germania, și mai cu seamă din Imperiul Austriac, călătoresc toate încet” (Ibidem, pp. 55–56). Uitase repede felul în care a coborât la Giurgiu, după o călătorie destul de „fatigoasă”, din cauza rudimentarelor mijloace de transport în comun autohtone. Oricum, are o altă viziune, progresistă, despre căile ferate, față de aceea pe care o nutresc drumeții de la Hanu-Ancuței. Însă berea stârnește o aceeași curiozitate ca pentru eroii sadovenieni. Văzându-i pe vienezi adunați în Volksgarten, „ca să soarbă amara și spumoasa băutură a Ceresei”, însetatul călător remarcă „flegma aceea curioasă ce este proprie națiunelor anglo-americane” (Ibidem, p. 92). La München, intră într-un „stabiliment de beție”, „colosal templu al lui Bachus”, într-o pivniță în care peste o mie de bavarezi beau din „amarul nectar al Olimpului scandinav” (Ibidem, p. 197). Părerile sale de „șmecher” (etimologic, din germană, „degustător”) concordă cu acelea ale cinstiților comeseni de la hanul sadovenian, dar trebuie să convenim că, în acele vremuri, berea încă nu devenise frate cu românul.
Cu sau fără un pahar de vin pe masă, durerile înăbușite sunt peste tot la fel resimțite în spațiul românesc: „Românul, când se află coprins de gânduri întristătoare, obicinuiește a-și îndesa căciula pe cap. Acesta este un gest românesc ce se păstrează până astăzi între locuitorii țărani” (N. Filimon, op. cit., vol. II, p. 21) – reflectează altundeva (într-o notă de subsol de la începutul romanului Ciocoii vechi și noi) cel interesat, în descendență romantică, de psihologia popoarelor, de diferențierile de ordin etnic. Însă revelațiile de ordin imagologic se vor produce doar la contactul direct cu celălalt, iar nu din auzite. La o cină „patriotică” de la Pesta, într-o atmosferă exaltată de ritmul ceardașului și întreținută de licoarea vinului roșu de Tokai („maghiarul în sclavie cată să bea numai vin roșu” – N. Filimon, op. cit., vol. I, p. 50), peregrinul român îi cunoaște pe „adevărații maghiari”. În discuția cu un revoluționar pașoptist, plină de gesticulații patetice și de recuzita verbală a epocii, se cade de acord că greșeala cea mai mare a revoluției a fost lipsa de unitate a națiunilor robite de aceea care va fi numită în altă parte „cumetrița Austrie”. În final, convivii au strigat, îmbrățișați: „Éljen a Magyar, éljenek az Oláhok!” (Ibidem, p. 51). Trăiască maghiarul, trăiască valahii! O, tempora!…
Am încercat să surprind doar două-trei aspecte ale mozaicului baroc de „memorii artistice, istorice și critice”, scrise de cel care, pornit la drum cu intenția unei practici culturale precise, a trăit, asemenea lui Dinicu Golescu, sentimentul confruntării civilizaţiilor. Escursiuni în Germania meridională l-a situat pe Nicolae Filimon într-o nouă ordine de percepţie a lumii, determinându-l, poate, să-și însușească butada unui occidental (Théophile Gautier), care, ajuns cu câțiva ani înainte în Răsărit, la Constantinopol, trăgea concluzia: „pour voyager dans un pays, il faut être étranger”.