Gabriela Omăt, editor și istoric literar

Când a fost angajată în 1972 – angajare care a fost una dintre cele mai fericite – la Editura Minerva, era cea mai tânără din Redacția de istoriografie literară și folcloristică, doamnele Maria Simionescu și Rodica Rotaru fiind născute în 1929, Z. Ornea în 1930, eu în 1933, iar Victor Iova avea câțiva ani mai mulți decât mine. Ea s-a născut la 12 mai 1947 la Turnu Măgurele, părinții ei fiind Angela Omăt (n. Alexandrescu), funcționară, și Vasile Omăt, expert contabil. A absolvit Liceul „I.L. Caragiale“ din București (1965) și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității bucureștene (1970). Dacă la început i-am admirat frumusețea, distincția, firea deschisă, spiritul colegial, pe măsură ce a fost redactor al unor cărți, i-am cunoscut întinsele și solidele cunoștințe în domeniul istoriei literare, calitățile excepționale de textolog, chiar talentul. Ne adresam reciproc cu apelativul „colega“, pe care l-a folosit și în dedicația pe exemplarul dăruit mie din ediția E. Lovinescu, Memorii. Aqua forte, prin care mă asigură că prietenia noastră este durabilă. Am fost coleg cu ea și după ce Editura Minerva a fost vândută, iar ea, împreună cu alți doi minerviști, Daciana Vlădoiu și Mihai Dascal, au fost angajați, din 2002, de către acad. Eugen Simion, la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“, institut la care eu fusesem angajat, încă din 1994, ca secretar al lucrării care începea să se alcătuiască, Dicționarul general al literaturii române.

Primele sale ediții, Ion Minulescu, Versuri (1972) și D. Bolintineanu, Poezii, (1977, 47615 de exemplare), amândouă cu postfețe, au apărut în colecția „Arcade“, care prin tirajele mari și prin comentariile critice accesibile se adresa cu deosebire școlii. N-au fost trecute cu vederea, în special cea de a doua, pe care a remarcat-o, ceva mai târziu, Paul Cornea într-un amplu studiu despre Bolintineanu, inclus în cartea sa, Aproapele și departele (1990): „Gabriela Omăt, care a repertoriat cu acuitate și inteligență harta motivelor bolintinene, într-un studiu din păcate neobservat de critică, nota că «însingurarea timpurie a fost… marea rană originară a conștiinței lirice» a poetului, iar «gândul morții (e) instalat în chiar miezul operei».“

După 1990, când s-a putut să se circule în Europa, Z. Ornea a propus-o pe Gabriela Omăt, iar Nicolae Manolescu (Gabriela Omăt îi fusese studentă) a făcut demersuri pe lângă Monica Lovinescu s-o primească la Paris, pentru transcrierea și xeroxarea Agendelor lui E. Lovinescu în vederea tipăririi lui la București, cei doi propunători contând pe competența ei filologică și pe putința ei de a frecventa biblioteci din București și din țară, facilitate pe care n-o avuseseră Oana Orlea și Rodica Iulian, cu care se încercase editarea celor 1500 de pagini ale celor 13 caiete ale lui E. Lovinescu. Gabriela Omăt a xeroxat toate caietele, le-a colaționat și a început, la București, ediția care se intitulează E. Lovinescu, „Sburătorul“. Agende literare, I-VI, prefață de Alexandru George, ediție îngrijită de Monica Lovinescu, Gabriela Omăt, Alexandru George și, de la vol. III, Margareta Feraru, București, 1993–2002.

Forțăm puțin cronologia ecourilor critice publicate la apariţia caietelor lui E. Lovinescu și începem cu Monica Lovinescu, care cunoștea caietele mai bine decât altcineva și care era cea mai în măsură să aprecieze valoarea ediției Gabrielei Omăt. Monica Lovinescu recunoaște, fără falsă modestie, că ea nu și-ar fi avut loc pe coperta interioară a ediției, fiindcă numai Gabrielei Omăt „i se datorește totul“, ei, care este un redactor care „epuizează subiectele și-și petrece și un an pe o carte“, ea a alcătuit ediția critică, „cu știință, cu talent și cu un devotament fără margini“. Altă dată, scrie, tot în jurnalul său, că notele critice și comentariile editoarei reușesc „un adevărat roman al vieții literare interbelice“, iar altă dată, în același sens, că ediția, „prin notele ei, devine o miniistorie literară, poate chiar un miniroman al vieții intelectuale interbelice“. Nu s-a rezumat la aceste aprecieri, făcute în jurnalul său, ci și-a spus aceeași opinie unor apropiați ai săi, ca Gabriel Liiceanu, spre exemplu, care a notat în Ușa interzisă (2002): „Cum tocmai i-am dus vol. 5 din Agendele lui Eugen Lovinescu, cu fabuloasele pagini de Gabriela Omăt, care reușește, înmulțind la infinit notele, să obțină o frescă «poantilistă» a interbelicului, Monica observă: «Ar trebui ca toți cei care se complac în a da o imagine a interbelicului dominat de ideologia extremei drepte să citească notele Gabrielei Omăt ca să vadă cum arăta epoca»“. Citatul este mai lung.

Nu împărtășim opinia Monicăi Lovinescu, exprimată la 28 septembrie 2001 în jurnalul său, că ediția Agendelor ar fi fost primită „printr-o indiferență cvasigenerală“. Dimpotrivă, au fost scrise aprecieri care se fac rar despre ediții. Nicolae Manolescu, în recenzia „Agendele“ lui Lovinescu (România literară“, nr. 7, 2003), laudă „monumentala ediție“: „Cu o pricepere și o pasiune ieșite din comun, a încheiat în doisprezece ani ediția. E destul să precizez că din cele câteva sute de pagini ale fiecărui volum (peste șapte sute) jumătate e ocupată de note și comentarii. Absolut toate informațiile din Agende sunt controlate cu date ale istoriei literare, toate numele de personalități sunt glosate, ca și principalele evenimente. În felul acesta cronica literară pe care o oferă Agendele este dublată de o alta, care este rezultată din investigațiile minuțioase ale d-nei Omăt.“ Ediția este, conclude Nicolae Manolescu, „un eveniment editorial rarisim, rod al unui devotament intelectual unic.“

Eugen Simion, care și-a publicat cartea E. Lovinescu. Scepticul mântuit (1971), fără să cunoască Agendele lovinesciene, a scris, pe măsură ce au apărut volumele îngrijite de Gabriela Omăt, articole în „Literatorul“ (1993, nr. 28, 29 și 1996, nr. 46), „Curentul“ (2000 nr. 571), în cea de a doua ediție (1996) și în cea de a treia din Scepticul mântuit, în Ficțiunea jurnalului intim, III, Diarismul românesc (2001, p. 165-178) și în Posteritatea critică a lui E. Lovinescu (2017, p. 71, 76). Pentru el, „Importanța acestor Agende literare este în afară de discuție. Este vorba de un document literar de prim ordin pentru cunoașterea vieții noastre literare din deceniile interbelice și este (…) un document care spune mult despre viața unui mare critic în interiorul lumii literare.“

Subtitlul de pe coperta interioară a volumului E. Lovinescu, Memorii. Aqua forte, ediție îngrijită de…, este prea simplificator, pentru că, în fapt, este o ediție critică, nu doar o reeditare cu textul pentru prima dată integral în ultimele trei decenii, ci una și cu un număr de 46 de însemnări ale autorului, apărute în periodice și rămase acolo, cu un capitol bogat de note (cuprinzând anii 1929–1942) ale autorului din Agende, despre scrierea Memoriilor, în fine, cu aproape 300 de note subpaginale ale editoarei.

Monica Lovinescu a ținut să subli ­nieze, cu multă admirație, pe lângă calitățile excepționale ale edito ­rului și istori cului literar, o calitate de prim ordin a Gabrielei Omăt, modestia. Urma să scrie o postfață la ultimul volum al ediției critice a Agendelor, în care voia s-o laude pe editoarea lor, însă aceasta a rugat-o insistent să nu scrie despre ea. De asemenea, a fost surprinsă că aceasta a refuzat cu îndărătnicie să primească, sub formă de recunoaștere a importantei ei contribuții la editarea Agendelor lui E. Lovinescu, drepturile bănești ce-i reveneau Monicăi Lovinescu în calitate de coeditoare a Agendelor și acelea ce i se dădeau ca drepturi de moștenire la apariția ediției Memorii. Aqua forte. Are aprecieri superlative privind implicarea, în edițiile amintite, până la uitarea de sine, a Gabrielei Omăt: „Specie pe care o credeam pierdută, a celor care-și dedică existența operei unui scriitor, îi retrăiesc prin substituire și viața, iar de la a lor uită să mai ceară ceva.“

Textul din Mihail Sebastian, Jurnal, ediție îngrijită de Gabriela Omăt, prefață de Leon Volovici, (Humanitas, 1996), deși a fost editat după copia xerox adusă în țară de criticul și istoricul literar amintit, n-a cerut un efort mai mic în descifrarea și transcrierea lui, scrisul lui Mihail Sebastian devenind „în anumite perioade, sub efectul emoțiilor, deprimării, anxietății, răvășit, greu de înțeles, când nu și neinteligibil. În aceste condiții, deși cu răspunderi împărțite, realizarea ediției a solicitat spirit de echipă, cooperare și asistență reciprocă susținute.“

Edițiile care au solicitat-o enorm au fost, cum am spus, cele alcătuite după manuscrise. Dacă în cazul Jurnalului lui E. Lovinescu a avut de descifrat însemnări „de o factură sumară, fugace, abreviată și eliptică – pe scurt – extrem de neelaborată“, un scris „prea puțin elaborat“, cu totul altele au fost problemele ridicate de ediția Hortensia Papadat-Bengescu, Opere, ediție coordonată de Gabriela Omăt. Text îngrijit de Viviana Șerbănescu. Note și comentarii de Eugenia Tudor Anton și Gabriela Omăt. Studiu introductiv de Eugen Simion (I–III, 2012), cu deosebire editarea în premieră a romanului Străina, a cărui variantă ultimă, stabilită de autoarea lui, s-a pierdut. Editoarea a recurs la „o ipoteză de reconstituire“, fiindcă a trebuit să ordoneze „o masă textuală vastă, dar fărâmițată până la pulverizare; sunt scrise pe caiete sau, file izolate, aproximativ 400 de fragmente, microtexte de un paragraf sau numai câteva rânduri, laolaltă cu capitole de până la douăzeci de pagini, în varii faze de redactare.“ I-a revenit editoarei „organizarea și expunerea acestui material într-un mod cât mai coerent și plauzibil ca versiune narativă, cu atenție la ceea ce s-a păstrat din planurile de asamblare și, de fapt, calchiind, după posibilități, chiar procedeul divulgat de autoare.“

S-a desprins, sper, din prezentarea sumară pe care am făcut-o edițiilor pe care le-a îngrijit că demersul său a fost dublu: unul de impecabilă îngrijire filologică a textelor și altul exprimat de bogăția notelor și a comentariilor. S-a ilustrat în acest sens și în cele două masive volume, Modernismul literar românesc în date (1880–2000) și texte (1880–1947) (2008), subiect așezat de ea „sub spiritul tutelar al lui E. Lovinescu“. Două volume care cuprind atât sintetice capitole teoretice despre mișcările semantice ale conceptului, cât și ample capitole de texte ilustrative despre promotorii curentului și despre adversarii doctrinari, Modernismul în conștiința literară, spre exemplu, fiind alimentat de ample citate din Macedonski, Mircea Demetriade, Aristide Cantilli, Ștefan Petică, Tudor Arghezi, Ovid Densusianu, Ion Minulescu, D. Caracostea, M. Cruceanu, P. Păltânea, Dragoș Protopopescu, Felix Aderca, Emil Isac, Ștefan Zeletin, N. Davidescu, Ion Vinea, B. Fundoianu, Ion Sân-Georgiu, Ilarie Voronca, M. Cosma, Sașa Pană, Geo Bogza, Paul Păun, Gherasim Luca, Paul Păun, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Călugăru, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Eugen Pahonțu, Emil Cioran, Cercul literar de la Sibiu.

N-a apucat să-și alcătuiască un volum, sau mai multe, din alte contribuții de istorie literară ale sale, în care să includă notele și comentariile la Agendele lui E. Lovinescu, din care, cum a scris Alexandru George, ar fi ieșit „o carte de mai mare dragul“, colaborările sale la România literară (unde a debutat în 1969) și la „Echinox“, „Viața românească“, „Revista de istorie și teorie literară“, „Caiete critice“, „Familia“, „Observator cultural“. N-a apucat de asemenea, să-și publice teza de doctorat, Lupte literare interbelice: Polemici, campanii și contro ­verse asupra canonului literar românesc în secolul XX, deceniile IV–V, pe care a susținut-o la profesorul Paul Cornea.

S-a stins din viață în urma unui infarct, la 1 august 2019, singură, în apartamentul său din strada Radu Boiangiu.