Cu capul în nori (I)

Arhitectul Ioanide, Catedrala Neamului şi blocurile-turn

Rândurile de mai jos sunt transcrierea unei prelegeri ţinute în aprilie 2019 (la invitaţia Celiei Ghyka) la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu, pornind de la câteva reflecţii despre splendoarea şi decăderea blocurilor-turn şi, prin extensie, a turnurilor de orice fel – inclusiv de fildeş –, văzute prin prisma mitologiei, literaturii, picturii etc. O temă cât se poate de actuală, în condiţiile în care Arabia Saudită anunţă construcţia unui zgârie-nori de peste 1.000 de metri, iar primăria Bucureştiului alocă în continuare zeci de milioane pentru Catedrala Mântuirii Neamului…

Printre protagoniştii romanului lui G. Călinescu Bietul Ioanide se numără doi arhitecţi rivali, Ioanide şi Pomponescu. Amândoi predau la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti la sfârşitul anilor 1930 şi frecventează aceleaşi cercuri, având însă temperamente complet diferite şi concepţii diametral opuse despre sensul modernităţii, despre devenirea oraşului, despre rolul constructorului în societate. (Sugestii privind posibilele surse de inspiraţie ale romancierului, care şi-ar fi căutat modelele printre arhitecţii Capitalei din diversele vârste ale secolului XX, găsim în pasionanta biografie ficţională a Marianei Celac, Arhitectul B. Ioanide. Viaţa şi opera, 2016.)

Romanul lui Călinescu începe cu ceaiul oferit de Saferian Manigomian, de la care Ioanide absentează oarecum nemotivat, iar prietenii îl bârfesc în cel mai pur stil caragialian: „– Canalia! şopti amabil doamna Valsamaky. (…) Dan Bogdan, mişcându-şi puţin buza, interveni academic: – Eu cred că Ioanide lucrează, are planuri. Îl socotesc, după umila mea părere, cel mai mare arhitect pe care l-am avut. (…) – Şi ce plănuieşte? întrebă inocent doamna Valsamaky. – Un turn, răspunse din marginea modestă unde şedea, Smărăndache. Fu un râs general.”

De fapt, bârfa se adevereşte, Ioanide chiar intenţionează să construiască în inima Bucureştiului un turn, şi nu numai… Interesant e să vedem de ce o face, ca să înţelegem cât de oportun şi la obiect este râsul general pe care îl provoacă o asemenea iniţiativă printre amicii arhitectului, intelectuali cu pretenţii, crema societăţii bucureştene din perioada interbelică. Când Dan Bogdan îl întreabă ce planuri are, Ioanide îi arată un vraf de schiţe reprezentând o bazilică, un mauzoleu, un soi de palat comunal şi un for semicircular cu statui colosale. Explicaţia pe care o dă arhitectul atunci când e întrebat dacă le şi construieşte pe toate undeva spune multe despre Bucureştiul anului de graţie 1939: „Aş! protestă Ioanide. Nu poate fi vorba de o construcţie la noi, mă joc cu imaginaţia. Dar totuşi exerciţiul meu are un tâlc. Până când o să stăm aşa într-o adunătură de cocioabe? Bucureştii trebuie să-şi ridice odată un monument fundamental, în jurul căruia să pivoteze oraşul, ca Luvrul la Paris, Kremlinul la Moscova, Palazzo Vecchio la Florenţa, Domul la Milano şi celelalte. Nu-mi pasă ce va fi. Anume puncte trebuie curăţate, şi pe ele înălţate edificii cardinale, indiferent ce destinaţie li s-ar da ulterior. Uite, dacă punem asta aci la mijloc, care ar domina cu profilul său tot oraşul, am pune dincoace un for circular sau rectangular, din care am face tot ce poftim: muzeu, spital… Oraşul, n-avem încă oraşul!”

Demonstraţia, altfel convingătoare – Bucureştiul anilor ’30 e realmente lipsit de repere precum Domul din Milano, Luvrul ori Kremlinul –, trădează vocaţia de întemeietor a arhitectului, care nu păcătuieşte nici prin modestie, nici prin lipsă de imaginaţie: „În Asiria aş fi avut de lucru, nici vorbă”, asigură Ioanide. „Aş fi ridicat Babilonul pe Euphrat, zidind în cărămidă şi bronz. Scobeam un şanţ uriaş în chip de pătrat, umplându-l cu apă, şi din lutul respectiv scoteam cărămida cu care clădeam zidul exterior. În mijlocul pătratului aş fi construit un turn ameţitor, punând paralelipiped peste paralelipiped. Lipeam peste tot basoreliefuri colosale şi monştri de teracotă. Cu aztecii lui Moctezuma cu siguranţă m-aş fi înţeles.” Avem aici definiţia perfectă a creaţiei ex nihilo: săpăm un şanţ, îl umplem cu apă, din lut scoatem cărămida şi cu ea clădim zidul. Altfel spus, din nimic, facem piramide, ba chiar Babilonul pe Euphrat…

Ctitorul – megaloman prin definţie – îşi propune invariabil să reediteze Geneza cu propriile cărămizi extrase din propriile şanţuri. Când vezi o imagine a palatului lui Saddam Hussein construit în 2003 pe ruinele Babilonului antic, îţi vine în minte o imagine familiară. Ce-ar fi gândit oare Ioanide văzând Casa Poporului, capăt de perspectivă al bulevardului Victoria Socialismului? Greu de spus, în schimb avem comentariul unui alt vizionar, alter ego-ul lui Mircea Cărtărescu din trilogia Orbitor: „De fapt, Casa Poporului nu era o clădire, era toate clădirile la un loc, din toate timpurile şi de pe toate continentele. În trupul de mamut al himerei ceauşiste recunoşteai Universitatea Lomonosov, Farul din Alexandria, Empire State Building, ziguratele şi piramidele, Reichstagul, Turnul Babel, până şi construcţiile din Cydonia, Faţa, Fortăreaţa şi Piramida, căci tot ce-nălţase vreodată trufia omenească sau îngerească, deşertăciunea cochiliilor ce durează o clipă, adăpostind creierul moale al umanităţii, ca să zacă apoi, făcute ţăndări, alături de miliarde de alte cochilii pe ţărmul oceanului uriaş, se regăseau aici, în mastaba presărată de ferestre din pustiul central al unui oraş ruinat.”

Ideea de a construi o Catedrală a Mântuirii Neamului în imediata apropiere a Casei Poporului pe care şi-a dorit-o Ceauşescu în anii ’80 trădează, mai mult decât simpla ambiţie de a intra în Cartea Recordurilor, o voinţă nedisimulată de a rescrie Geneza la superlativ, oricâte sacrificii inutile ar presupune întreprinderea – un capitol la care noi, românii, suntem experţi de ceva vreme. Edilii noştri au, de secole, ambiţia de a rivaliza cu însuşi Creatorul, despre care Cioran afirma că n-ar fi decât un demiurg rău intenţionat, ba chiar incompetent. Drept dovadă, Negru-Vodă îşi doreşte – iar Meşterul Manole îl asigură că-i poate construi – o „Monastire-naltă/Cum n-a mai fost altă”, deşi terenul ales nu promite nimic bun. E vorba, să nu uităm, de „Un zid părăsit,/Şi neisprăvit,/La loc de grundiş,/La verde-aluniş”. Aşa se face că pariul e sortit din start eşcului: „Meşterii grăbea,/Sferile-ntindea,/Locul măsura,/Şanţuri largi săpa,/Şi mereu lucra,/Zidul rădica./Dar orice lucra/Noaptea se surpa!” Cu alte cuvinte, Balada Meşterului Manole, mit fondator al culturii române, cuprinde, ca o ironie a sorţii, o problemă insolubilă legată chiar de fundaţia clădirii – prin extensie, s-ar putea sugera ideea că însăşi cultura română ar avea ca fundaţie simbolică un zid neisprăvit, cu probleme grave de rezistenţă…

La cinci secole de la ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeş (1517), Catedrala Mântuirii Neamului apare ca un soi de ecou al visului de mărire exprimat de Negru-Vodă. O dată sfinţită noua catedrală episcopală şi regală de la Curtea de Argeş (în decembrie 2018, după înmormântarea Reginei Ana şi a Regelui Mihai în criptele ei), edilii Bucureştiului şi-au dorit „Altă monastire/Pentru pomenire,/Mult mai luminoasă/Şi mult mai frumoasă!”. E de presupus că vanitatea promotorului a intrat încă o dată în rezonanţă cu cea a constructorului: „Ca noi, meşteri mari,/Calfe şi zidari,/Alţii nici că sunt/Pe acest pământ!”

Avertismentul formulat, încă din 2016, de trupa Taxi (şi prietenii) e totuşi cât se poate de limpede: „Dumnezeu preferă lemnul/Lemnul şi spaţiile mici”… Melodia intitulată Despre smerenie începe cu un vis – povestit de autorul versurilor, Dan Teodorescu – care-l aminteşte, prin ricoşeu, pe cel al Meşterului Manole: „Azi noapte am avut un vis: Catedrala Mântuirii Neamului românesc era gata. M-am dus la Catedrală să-l caut pe Dumnezeu. Nu l-am găsit. Sunt convins că era acolo dar, pur şi simplu nu l-am găsit eu, deşi l-am căutat până şi-n sălile polivalente, şi în cele 12 lifturi, şi în parcarea subterană şi spaţiile auxiliare. Nu l-am găsit, dar nu m-am mirat. Acolo totuşi e o suprafaţă de 11 hectare”.

În romanul lui G. Călinescu, Ioanide – care „îl cunoştea personal pe Le Corbusier” – îşi vede proiectele sabotate de onorabilul Pomponescu, arhitectul care nu mai poate construi nu doar pentru că a fost numit ministru, ci şi pentru că e mediocru, previzibil, lipsit de idei. Când se iveşte ocazia, Pomponescu ţine un discurs bombastic îndreptat împotriva eternului său rival, căruia tocmai i s-a comandat o Catedrală a Neamului – de fapt, o imensă bazilică din beton armat menită să o înlocuiască pe cea a Patriarhiei. Pomponescu nu o poate ataca direct pentru că betonul armat e chiar specialitatea lui, materia cursului pe care-l predă la Şcoala de Arhitectură, dar îi critică vehement anvergura şi lipsa de modestie. Argumentele lui sunt exact cele ale trupei Taxi: „Tradiţia noastră religioasă ne-a obişnuit cu un tip de biserică potrivit peisajului nostru românesc, o biserică în acord cu natura şi cu smerenia poporului nostru. Noi nu ridicăm domuri gotice cu vârfuri ascuţite spre cer, în semn de trufie, nici nu sprijinim biserica pe metereze fioroase. (…) Biserica tradiţiei româneşti e mică, pierdută adesea printre pomi, cu clopotniţe idilice care o semnalează în văi. (…) De aceea, încercarea de a se introduce în canonica arhitecturii noastre sacre siluete de zgârie-nori, contururi bizare de stil decadent, cum cetăţenii uimiţi constată actualmente în cutare cartier al Capitalei, e de natură a atrage atenţia forurilor noastre competente, inclusiv autorităţilor bisericeşti, asupra oportunităţii pervertirii unui trecut glorios în această materie.”

Şi printre prieteni, mult-trâmbiţata Catedrală a Neamului proiectată de Ioanide stârneşte reacţiile cele mai contradictorii: „– E o construcţie colosală pentru România, zise Gulimănescu. – Numai să aibă linişte s-o termine! răspunse Hagienuş, în general sceptic şi înfricoşat de orice munci herculeene. (…) Hangerlioaica se ivi cu Hangerliu într-o maşină cu secretarul lângă şofer. – E interesantă, zise, dar de ce nu e în stil rumânesc? – O face din beton armat şi scoate tot efectul numai din contur, neputând aplica ornamentaţii. – Parcă are ceva babilonic sau american. Arhitecţii ăştia moderni!… Însă impune, se simţea nevoie de un astfel de locaş. – Asta şi este intenţia, tanti, de a da impresia de grandios, explică Hangerliu strivind pe furiş o sămânţă de floarea-soarelui găsită în buzunarul pardesiului.”

Una peste alta, megalomania şi ambiţia demiurgică nu rămân nepedepsite. Ştim care a fost soarta Babilonului, a lui Saddam Hussein şi a lui Ceauşescu, ştim cum s-a sfârşit povestea Meşterului Manole, atât de similară cu cea a lui Dedal şi Icar. Mai mult, să ne amintim de aşa-zisa „scară a dumnezeiescului urcuş”, reprezentându-i pe monahii care se străduiesc din răsputeri să se cocoţeze pe o scară la al cărei capăt de sus se găsește Domnul Iisus Hristos, gata să îi primească în rai. Problema sunt diavolii care aruncă înspre ei săgeți sau încearcă să-i tragă în jos, azvârlindu-i în iadul reprezentat ca un balaur cu gura deschisă. În paranteză fie spus, scara dumnezeiescului urcuş se mai numeşte şi scara Sfântului Ioan Sinaitul sau Climaxul – de unde şi figura de stil care constă în desfășurarea ascendentă a ideilor, acțiunii etc. dintr-o operă: climax, punct culminant (din gr. klimax: scară).

Cam aceeaşi e şi semnificaţia scării lui Iacov, descrisă în capitolul 28 al Genezei. Isaac îl cheamă pe Iacov şi-i porunceşte să se ducă în Mesopotamia. Drumul e lung şi anevoios, iar Iacov „ajungând la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfințise soarele. Și luând una din pietrele locului aceluia și punându-și-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea.” În capul scării se arată însuşi Domnul, Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac, cu o ofertă greu de refuzat: „Nu te teme! Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi. Urmașii tăi vor fi mulți ca pulberea pământului și tu te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi, și se vor binecuvânta întru tine și întru urmașii tăi toate neamurile pământului.” Deşteptându-se din somn, Iacov intră la griji: „Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” Încă o dată, ca în balada Meşterului Manole – şi ca în melodia trupei Taxi –, visul are rol de avertisment. La urma urmei, orice mit fondator presupune o doză de risc, o ameninţare: deşi promisiunea e cât se poate de tentantă, cel puţin pe orizontală („te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi”), Iacov se teme, pe bună dreptate, de dimensiunea verticală a întreprinderii, mai precis de locul de unde trebuie să se înalţe scara al cărei vârf ambiţionează să atingă cerul.

Mutatis mutandis, încercările prin care a trecut la Târgu-Jiu Coloana Infinitului se datorează poate şi dorinţei sculptorului – devenit aici arhitect – de a realiza, cum nota Brâncuşi, „un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Comuniştilor nu le-a plăcut deloc ideea şi au plănuit să demoleze coloana în anii ’50; un tractorist a tras de ea cu lanţuri, fără succes; cu ocazia restaurării din anul 2000, a existat un proiect care presupunea modificări la axul central al coloanei, ceea ce a provocat un imens scandal, iar în vara lui 2018, presa vuia după vandalizarea monumentului…

Arhitectul Ioanide n-a fost singurul care s-a gândit să-şi înzestreze oraşul cu unul sau mai multe monumente-far. Brâncuşi a reuşit să pună un reper pe harta Târgu-Jiului, ba chiar a României. Mai mult, Santiago Calatrava a recunoscut că s-a inspirat din Coloana Infinitului, când a gândit obeliscul din Madrid, cea mai înaltă construcţie din Capitala Spaniei (120m), amplasată în Plaza de Castilla, între turnurile Puerta Europa. De aceeaşi obsesie de a se regăsi în Cartea Recordurilor se leagă nenumărate isprăvi arhitecturale recente, bunăoară Burj Khalifa, zgârie-nori din Dubai, actualmente cea mai înaltă clădire din lume (828m). În vederea Expoziţiei universale 2020, şeicul Mohamed ben Rached Al-Makhtoum a dat – precum Negru-Vodă – undă verde lucrărilor de construcţie a turnului Dubai Creek Harbor, încredinţate aceluiaşi Santiago Calatrava (înălţimea finală a edificiului e strict secretă). Atâta doar că, în cursa pentru cea mai înaltă clădire, compania Kingdom Holding a prinţului saudit Al-Walid ben Talal a lansat deja la Jeddah construcţia unui turn care va depăşi înălţimea de 1.000 de metri, Kingdom Tower…

Să nu uităm însă că în 1956, Frank Lloyd Wright imaginase deja un zgârie-nori cu o înălţime de o milă (1609,3m), de patru ori mai înalt decât Empire State Building – The Illinois Mile High a rămas însă la stadiul de proiect. Obsesia kilometrului vertical a avut-o şi americanul Walter De Maria, reprezentant al Land Art-ului: The Vertical Earth Kilometer – conceput în 1977 pentru Expoziţia Documenta 6 şi montat la Kassel, în Friedrischplatz – e o bară de alamă cu diametrul de 5 centimetri şi lungimea de un kilometru, îngropată în aşa fel încât doar extremitatea superioară e vizibilă. Instalaţia, care traversează şase straturi geologice distincte, sugerează un nou mod de a călători, precum Jules Verne, spre centrul pământului…

Revenind la verticala aeriană, vocaţia demiurgică e sugerată şi de cuvântul zgârie-nori, deja ambiţios în română, dar nu atât cât skyscraper, gratte-ciel, grattacielo. Nu întâmplător se spune despre artişti, pe un ton când admirativ, când dubitativ, că sunt cu capul în nori. O etichetă valabilă pentru Frank Lloyd Wright, pentru Santiago Calatrava, dar şi pentru bietul Ioanide, căruia Pomponescu se pregăteşte să-i retragă autorizaţia de construcţie: „– Ai auzit? zise Hagienuş lui Gaittany. Pomponescu a atacat pe Ioanide cu privire la biserică. – Ce vorbeşti? se miră Gaittany. – A zis că e un zgârie-nori. – Domnule, ce nedrept. E o operă remarcabilă. – Are să interzică continuarea lucrărilor. – Crezi? – A spus pozitiv că atrage atenţia autorităţilor.”

Până la urmă, biserica lui Ioanide va fi construită, în ciuda opoziţiei lui Pomponescu, în ciuda faptului că autorităţile se tem, la sfârşitul lui 1939, ca nu cumva campanila ei să devină ţinta bombardamentelor inamice. E o falsă victorie, evenimentele se răzbună şi lui Ioanide îi mor brutal amândoi copiii în anii sumbri care anunţă rebeliunea legionară. Comparaţia cu Meşterul Manole se impune de la sine şi o face chiar arhitectul, într-o discuţie pretins conciliantă cu vechiul său rival: „Biserica asta severă este pentru mine un fel de Curte-de-Argeş în care am zidit umbra a doi copii. Sunt un Meşter Manole dublu. Şi nu mă aruncă nimeni de pe schele, lumea nu e invidioasă de opera pe care am făcut-o, fiindcă, precum observi, trece indiferentă, absorbită de alte preocupări. Vine furtuna, nimeni nu se uită în sus.”

În biroul lui Ioanide, printre gravuri reprezentând monumente arhitectonice ilustre, edificii de Palladio, un Piranesi, se găseşte o copie în peniţă după Turnul Babel de Breughel Bătrânul. Or, când pretinzi că ai fi putut construi Babilonul pe Dâmboviţa şi îţi agăţi pe perete o reproducere a Turnului Babel, înseamnă că bănuieşti ce te aşteaptă… Totul stă deja scris, negru pe alb, în capitolul 21 al Genezei: „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: (…) «Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!» Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: «Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă, şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!» Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”

Când „vine furtuna”, cum bine intuieşte Ioanide, schelele sunt abandonate, iar zidarii o pornesc înspre cele patru zări, fără să fi renunţat însă la ideea nebunească pe care vruseseră s-o pună în practică, turnul „al cărui vârf să atingă cerul”. E şi concluzia ultimului eseu al lui Paul Zumthor, intitulat Babel ou l’inachèvement: nedesăvârşirea nu e nici ruptură, nici provocare, ci doar refuzul ideii că aventura s-a sfârşit. Câtă vreme turnul e neterminat, putem visa şi proiecta mai departe, coûte que coûte. O spune şi Lucian Blaga, într-un poem intitulat Risipei se dedă florarul: „Visând, întrezărim prin doruri – latente-n pulberi aurii – păduri ce ar putea să fie şi niciodată nu vor fi.” Risipei se dedă şi constructorul, iar publicul ori istoria îl sancţionează mai mereu, dar frumuseţea ipotezei rămâne: turnuri ce ar putea să fie, şi niciodată nu vor fi…

(continuare)