1947

Precizare: fragmentul de roman pe care îl reproducem în continuare cuprinde evocări ale unor profesori de la Liceul „I.L. Caragiale“ din Ploiești, unde a învățat și Nichita Stănescu.

într-o carte cu titlul Paltonul de vară, autorul, Mircea Horia Simionescu, își adună în cel mai neobișnuit bagaj care se poate închipui tot ceea ce simte că ar merita luat din această viață, la trecerea în viața de dincolo. Păstrând proporțiile, tata a procedat tocmai invers. Simțind că se apropie ceasul plecării defi­nitive dincolo, s-a pregătit, punând în ordine tot ce a crezut că era mai important în viața de aici și care conta probabil cel mai mult pentru el. Voia astfel să ne ajute pe noi, pe copiii lui, să facem ceea ce trebuia făcut în timpul vieții lui, să-l cunoaștem așa cum ar fi vrut el să fie cunoscut și să rămână în memoria noastră. Arhiva lui voluminoasă era un original CV, amplu și cu semnificație testamenta­ră. Destinatarii erau în primul rând copiii lui.

Neașteptat pentru mine, poate cele mai multe documente ale arhivei erau consacrate perioadei în care eu și fratele meu am fost elevi sau studenți. N-aș fi bănuit nici eu, nici fratele meu, dacă n-ar fi fost arhiva lui, cât de mult s-a preocupat de studiile noastre. E adevărat, puteam să înțelegem că n-a fost o simplă întâmplare felul energic în care s-a impus pentru ca noi, copiii lui, să fim elevii Liceului „I.L. Caragiale“ din Ploiești (în prezent, Colegiul „I.L. Caragiale“), recunoscut ca unul de elită nu numai în orașul nostru ci în întreaga țară. Liceul în care am avut norocul să fiu elevă n-a fost și nu putea să fie pentru mine „cimi­tir al tinereții mele“ ca în poezia lui Bacovia, invo­cată probabil de toți corigenții lumii. Dimpotrivă, am fost acolo la fel de fericită, ca în grădina cu cireșul uriaș a bunicii care, nu întâmplător poate, era vizavi de liceu. Doar am traversat strada și am ajuns într-un loc unde am fost la fel de fericită dar unde am început să și simt cum cresc. Cum îmbră­cai prima oară uniforma bleumarin din stofă subțirică pe a cărei mânecă stătea înscris Liceul „I.L. Caragiale“ te și simțeai o mică personalitate. Mai apoi, dacă aveai norocul să-i ai ca profesori pe cei cine mai știe câți magnifici ai școlii, puteai să speri că ți s-a întins covorul roșu pentru ca să te străduiești și să înaintezi pe el către o carieră strălucită, așa cum au reușit suficient de mulți absolvenți, oricum atâția încât să se păstreze în timp faima liceului.

Am consatat cu surprindere că după zeci și zeci de ani de la absolvirea liceului pot oricând să chem din memorie imaginile a trei profesori de atunci și să tratez cu o egală emoție amintirea lor. Parcă îmi țin răsuflarea și mă străduiesc să stau cât mai drept în banca mea de elevă pentru că, înain­te ca să se stingă sunetul clopoțelului care anunță sfârșitul recreației și începutul unei noi ore de stu­diu, ușa clasei se va deschide și va intra preferatul preferaților mei, cel ce preda disciplina care mă atră­sese tot mai mult până am ajuns s-o prefer cu totul celorlalte și asta tocmai datorită lui. Profesorul meu de literatură română, Gheorghe Milica, avusese și el profesori sau mentori iluștri – G.Ibrăileanu și, ulte­rior, Iorgu Iordan – care îl prețuiseră și îl susținuseră în cariera lui. La Liceul „I.L. Caragiale“ unde ajunsese profesor era o adevărată legendă, respectat, prețuit și iubit, astfel că la începutul fiecărui an școlar elevii sau părinții lor întrebau cu speranță la secretariat: „nu cumva la literatură a fost repartizat profesorul Gheorghe Milica?“ Nu era un om arătos, dimpotrivă. Înalt, adus de spate, galben-vânăt la față, probabil și pentru că era un înrăit fumător, ceea ce i-a șubrezit sănătatea, cu un păr rar, șaten, și cu niște ochelari cu multe dioptrii. Nu lăsa deloc impresia că îl preocupă înfățișarea sau vestimentația. Părea că îmbracă mereu același costum, închis la culoare, cam boțit, despre care n-ai fi crezut că a fost vreodată nou, impecabil.

O să-l văd mereu, imaginea lui nu s-a voalat odată cu trecerea timpului, dimpotrivă; intra în clasă grăbit, aproape că alerga până la catedră și se așeza pe scaun. Lua catalogul în brațe, îl lăsa pe catedră, îl deschidea, îl închidea, mai târziu am înțeles de ce părea atât de concentrat, aproape încordat, se pregătea să pornească spre lumea în care să-i cheme și pe elevii lui, lumea literaturii. De obicei sărea, ca să câștige timp, peste momentul de deschidere a lecției, notarea absenților, verificarea temei anterioare, diverse alte detalii administrati­ve. Avea întotdeauna pe catedră un manual de lite­ratură română pe care îl deschidea la întâmplare și apoi îl închidea repede pentru a sugera că în conti­nuare nu are de gând să țină cont de el. Începea să vorbească, la început cu o voce joasă, apoi ridica tonul și brusc îl cobora în funcție de pulsul discur­sului său, într-un fel amintind de maniera incon­fundabilă a lui G.Călinescu. Înzestrat polemist, ajungea deseori la polemici cu personajele evocate și atunci vocea bubuia, o voce oricum groasă, iar tusea îl îneca. În timp ce vorbea privirea lui trecea dincolo de interiorul clasei. Gheorghe Milica avea acel ceva necesar în special profesorului de literatu­ră pentru ca el nu doar să transmită cunoștințe, ci mai ales să-i atragă către literatură pe elevi, dacă se poate să ajungă la performanța de a-i face dependenți de ea. Avea talent literar și vocație de profesor, credea în literatură și dorea să le transmi­tă și elevilor lui interesul pentru ea. Atunci când vorbea era ca și cum ar fi regizat în fața noastră un film (așa cum aveau să aibă profesorii peste câteva decenii, așa-numitul „material didactic“) în care prindeau viață personajele și întâmplările selectate pentru a fi prezentate elevilor. Dar asta se putea petrece numai pentru că era înzestrat cu talent artistic și pentru că avea energia de a-i converti pe elevii lui la literatură. Răsplata pe care a primit-o pentru zecile de promoții pe care le-a învățat ce-i literatura a fost numărul mare de elevi ai lui care au ajuns ilustre personalități. Numai două nume ar fi suficiente, chiar dacă sunt mult mai multe, pentru a justifica o carieră de eminent profesor: Nichita Stănescu și Basarab Nicolescu, acesta un fizician și filozof cu o solidă carieră internațională care a scris în tinerețe un studiu despre poezia lui Ion Barbu.

Am găsit în dosarul tatei cu documente referitoare la școlile prin care au tre­cut copiii lui multe care m-au emoționat, mai exact m-a emoționat selecția pe care a făcut-o el. Într-unul dintre ele, o fotografie, sunt absolvenții clasei a XI-a reală de la Liceul Caragiale, de fapt absolvenți de liceu, pentru că încheiaseră ultima clasă, a XI-a. În acea clasă eram și eu elevă, de aceea și sunt prezentă în fotografie. Elevii sunt aliniați pe scările de la intrarea princi­pală a impunătoarei clădiri a liceului, iar în primul rând, e profesorul Milica, dirigintele clasei lor. Am avut deci norocul ca și în ultima clasă de liceu pro­fesorul meu preferat să ne fie și diriginte, ceea ce ne făcea mai siguri pe noi pentru că ne bazam pe ajutorul lui atunci când am fi fost nedreptățiți. Așa s-a întâmplat mereu, ne pleda cauzele, doar dacă erau drepte, și câștiga. A intervenit și pentru mine într-o situație delicată, creată tocmai în clasa a XI-a și, ca de obicei, a câștigat. Atunci profesorul de sport s-a supărat foc pe mine pentru că mă tot sus­trăgeam de la orele lui și mi-a spus ferm, cu un glas amenințător, că mă va lăsa corigentă. Avea drepta­te, bine mai era și pentru mine, și pentru autorita­tea lui, dacă făceam sport, dar mie nu-mi prea plă­cea, din păcate, sportul. Niciodată nu l-am auzit pe profesorul Milica dezlănțuindu-se împotriva unui coleg. Dar atunci a venit în clasă și a început să tune și să fulgere: „Sigur, să lase un elev bun din clasa mea corigent înainte de bacalaureat pentru că n-a prea învățat la limba gimnastică. Dacă are nevoie de elevi la sport să facă el niște copii și să umple băncile cu ei.“ Nu am aflat, nu aveam cum, ce a făcut dirigintele clasei mele atunci, dar a reușit ca despre corigența mea la sport să nu mai vorbeas­că nimeni, ca și cum subiectul nici n-ar fi existat.

Cu totul altfel de polemică avea Gheorghe Milica cu alt mare profesor, un istoric faimos, Nicolae Simache. Nu era tocmai o polemică, ci mai mult tachinărie prin care se întreținea o relație colegială bazată pe prețuire reciprocă. Simache era foarte cunoscut în Ploiești, nu doar ca profesor ci și ca personaj bizar. Altminteri, ca istoric, cu cercetări și studii consistente era apreciat de breasla istorici­lor oriunde în țară. Când mi-a fost profesor era un om în apropiere de pensie, locuind singur, stângaci cu problemele practice ale vieții, dedicat până la uitare de sine cercetării istoriei și elevilor lui. Înalt și slab, cu puținul păr alb încâlcit, îmbrăcat negli­jent, cu un fular permanent înfășurat în jurul gâtu­lui, nimeni nu-și putea explica de ce aproape că nu se despărțea de el. Mergea, era un mers numai al lui, cu pași mici și repezi, ritmați de un ușor legă­nat, cu grija de a atinge cât mai puțin pământul, de parcă ar fi vrut să decoleze. Dar semnul lui distinc­tiv cel mai important era nasul, neobișnuit de mare, care a și intrat, cu umor ploieștenesc, în lite­ratura și folclorul urbei. Citez din memorie fără să garantez exactitatea citatului: „La un colț de stradă apare un nas/ Vine și Simache dup-un sfert de ceas.“ Părea și chiar era o variantă transpusă din ficțiune în realitate, nu doar ca înfățișare ci și ca mod de a trece prin viață a lui Don Quijote, un Don Quijote care a împrumutat nasul de la Cyrano de Berjerac. Când îl vedeai întâmplător pe stradă, dacă nu știai cine e și mai aveai câteva lecturi obli­gatorii pentru orice persoană care respectă igiena culturală, atunci erai îndreptățit să exclami: „Parcă ar fi Don Quijote.“ Dar cea mai frapantă asemănare cu Don Quijote era figura lui absentă din realitatea imediată. Dacă cineva ar fi vrut să întrebe „unde e strada X“, nu pe Simache l-ar fi ales pentru a răs­punde, pentru că i s-ar fi părut nepotrivit.

Avea nu numai cunoștințe nebănuit de multe despre diferitele epoci istorice. Avea parcă puterea de a călători în timp, acolo unde voia, pen­tru a trăi alături de locuitorii locurilor unde ajun­gea, ca să înțeleagă totul despre viața lor. După care dorea să transmită și altora ce știa el, și în primul rând elevilor lui. Lecțiile de istorie erau adevărate spectacole în care erau readuse în actualitate diver­se episoade din istoria României. Făcea salturi spectaculoase în timp, îi învăța pe elevi să caute explicații în trecut pentru ceea ce se petrecea în prezent. Era atâta risipă de imaginație, erudiție și energie, încât și cei mai apatici elevi se lăsau atrași. Avea talent de actor, avea umor, era și un histrio­nism de mare clasă în ce făcea, dar era mai ales pasiune și responsabilitate față de menirea lui de dascăl. Se și simțea un dascăl privilegiat de soartă pentru că preda istoria, disciplina disciplinelor pentru el.

Și totuși, chiar dacă era mereu aproape să se înece în omagiile care curgeau necontenit ale cole­gilor, oficialităților, cunoscuților și prietenilor, chiar dacă primea diplome, premii, distincții, chiar dacă era sărbătorit și aplaudat, tot era tratat, dacă observai cu atenție, așa cum sunt tratați mai toți oamenii de valoare în special la noi, în România: era lăsat mereu în afara marilor jocuri pentru obținerea celor mai importante poziții din oraș. Era ca și cum un copil n-ar avea ce căuta ală­turi de maturi la masa unde se joacă poker, ca par­tener cu drepturi egale. Această perversă margina­lizare putea fi justificată, la o adică, de completul dezinteres al profesorului Simache față de competițiile pentru obținerea unor funcții, privile­gii sau chiar recompense bine meritate. Nu avea nici cel mai firav instinct de luptător, iar asta tre­buia să facă pe oricine nu doar să-l prețuiască ci și să-l iubească. În schimb, Gheorghe Milica era un luptător pur-sânge, intervenea negreșit în cauzele unde, credea el, trebuia restabilită dreptatea, dând prioritate celor în care erau implicați elevii lui.

Din triumviratul meu de aur al profesorilor de la Liceul „I.L. Caragiale“ din Ploiești nu poate să lipsească Mircea Negrea, profesor de matematică. El era boierul, poate chiar boierul de viță veche, asta era evident pentru oricine, nu doar pentru colegii lui care nu se știe cât de mult apreciau această cali­tate. Înalt, masiv, totdeauna îmbrăcat impecabil, elegant fără ostentație, doar cu bun-gust, își câștiga autoritate doar prin simpla apariție. Avea ceva solemn în mers, ca și cum ar păși pe un covor roșu către o destinație de unde urma să primească o distincție importantă. Imediat cum făcea primii pași în clasă, se așternea spontan liniștea, ca înainte de începerea unui spectacol. Nu obișnuia să țină interminabile discursuri moralizatoare, să ridice tonul, să amenințe și să gesticuleze în culmea furiei, arma lui era ironia lansată cu eleganță. Elevii ale­geau să-l asculte cu atenție, să-și reactiveze politețea, să vorbească îngrijit și poate chiar să fie inteligenți. Pentru că lipsa de inteligență sau de interes pentru matematică îl indispunea grav pe profesorul nostru. Cine se făcea vinovat de lipsă de inteligență sau chef pentru matematică era încet, încet lăsat deoparte, doar rareori se mai abătea câte o inofensivă ironie asupra lui. Profesorul îi lua ca parteneri la lecție pe elevii care reușeau să țină pasul cu el. Unii îl considerau elitist, era chiar criticat pen­tru asta, desigur în șoaptă și pe la colțuri. Ceea ce ușura înțelegerea uneori complicatelor lecții de matematică erau degajarea, lejeritatea, dar și mobi­lizarea intelectuală cu care conducea lecția, ceea ce îți alimenta respectul față de el, ca stăpân desăvârșit al domeniului matematicii. Elevul observă imediat și reacționează prin respingere atunci când profe­sorului îi tremură mâna pe creta cu care scrie la tablă, așa cum unui șofer începător, cu semnul exclamării, zis și semnul prostului, lipit pe parbriz, îi tremură mâna pe volan din care cauză nimeni nu preferă să se lase condus de el. Și totuși, noi, elevii de atunci, chiar dacă știam și eram mândri că aveam profesori buni, cu siguranță nu înțelegeam cât de buni erau ei, cei trei de exemplu, niște super­lative absolute ale breslei. Nici nu aveam cum să înțelegem, judecam totul cu exigența inflexibilă a vârstei, ni se părea că așa trebuie să fie profesorii, toți profesorii, buni și foarte buni, asta însemna pentru noi nimic altceva decât normalitate.

În ce mă privește am ajuns să-i ridic pe profe­sorii mei excepționali pe podiumul meritat abia când, la rândul meu profesoară, am avut nenumărate ocazii să-i compar cu alți profesori. Termenul de comparație îmi lipsise pentru ca să fiu obligată să mă întreb dacă școala prin care trecusem eu nu fusese cumva un vis frumos din adolescență. Diferența era nu doar enor­mă ci pentru mine, ca profesoară, și foarte dureroasă. Am început să fiu afectată fizic, astfel încât atunci când se apropia ora la care trebuia să mă duc la liceul din Ploiești, unde predam acum eu însămi, făceam febră, febră care scădea când terminam orele. Anii 1980 oricum nu anunțau nimic bun pentru România care părea să înainteze „neabătut“ pe drumul către prăpastie. Învățământul bineînțeles că nu făcea excepție. Liceul Caragiale din anii 1960 unde am fost elevă mai funcționa încă după regulile sănătoase ale școlii interbelice, dar era ca un om împușcat care mai are de făcut încă vreo câțiva pași până să se prăbușească definitiv. În mai puțin de două decenii învățământul nostru decăzuse ca un elev de nota zece ajuns, inexplicabil, în pragul corigenței. Profesorii, cei mai mulți, nu mai aspirau să devină mentorii venerați ai elevilor lor, ci ajunseseră niște umili funcționari, obsedați de grijile tot mai apăsătoare ale traiului zil­nic, de frica de a nu supăra cu ceva partidul conducă­tor care îi urmărea permanent. Unii dintre ei, mai ales femeile, ajunseseră să negocieze acordarea unei note de trecere unui elev nepregătit; ea, profesoara, îi pasa lui, elevului, o listă cu alimentele care îi erau necesare și care nu existau în comerțul nostru, iar el, elevul, tre­buia să facă rost de ele și să le predea profesoarei dacă ținea ca ea să-i dea o notă acceptabilă. […]

Treptat învățământul s-a umplut de fefiste, neveste sau nu de activiști de partid, dar la fel de inocente profesional. Și totuși, în anii 1980, în cel de al doilea obsedant deceniu, cum l-am putea boteza, fără să greșim, în învățământ nu se coborâse până la ultima treaptă de degradare. A venit și asta, nici nu se putea altfel, după 1989, când totul în învățământ și nu numai, a mers din rău în mai rău. Un bocet național se făcea auzit în legătură cu impasul școlii. Comentatorilor, mulți și ofensivi, nu le mai ajungea dicționarul limbii române pentru a prezenta starea gra­visimă a învățământului. Se vorbea mult, dar asta nu avea niciun efect. Desigur se câștigase dreptul la libera exprimare, dar noii conducători ai țării își luaseră sin­guri dreptul de a ignora ceea ce urca până la ei de jos, dinspre mase.

Atunci când ai impresia că iadul s-a mutat aici pe pământ, ajungi să-i fericești pe cei care l-au părăsit pentru lumea cealaltă. Uneori mă gândeam la tata cu mulțumirea că e la adăpost, că nu mai are cum să vadă profesoare dansând lasciv cu elevii, adolescenți bine făcuți, sau cum glumesc cu ei fără cenzură, că nu mai trebuie să afle cât de ușor poți să treci printr-un doctorat cu o teză pe jumătate copia­tă de la alții, cum se poate obține o diplomă de licență fără să calci mai deloc pragul facultății care te unge licențiat. De câte ori aflu de câte o astfel de grozăvie din învățământul nostru de după 1989, mă gândesc fără să vreau la tata, profesorul, și-i trans­mit că e bine să fie acolo unde este. Chiar dacă arhi­va lui m-a ajutat să înțeleg că una dintre rănile nevindecate cu care a plecat dincolo a fost făcută de loviturile pe care le-a primit în cariera lui de profe­sor de la puternicii vremurilor.

Mi-e milă de toți profesorii, sigur, nu puțini, care merg zi de zi la școală, vin în fața elevilor cu catalogul sub braț, le recită ce scrie în manuale cu ochii la ceas, așteptând să sune mai repede clopoțelul pentru ca să se încheie încă o oră din lungul șir care îi poartă silnic către pensie. Ajunși acolo, în mult dorita de ei anticameră a morții, nici măcar nu au forța să trăiască clipa de revelație în care să înțeleagă ce destin excepțional au ratat. Puteau fi părinte pen­tru fiecare elev, părinte ca o zeitate, alături de părinții care le-au dat viață și poate mai mult decât atât pentru că ei, profesorii, sunt aceia care le dau viața ce îi transformă în oameni deplini. Când intră pentru prima oară într-o clasă, profesorul are în față, aliniați în bănci, pe purtătorii unor fețișoare albe și netede ca o coală albă de hârtie pe care nu e înscris nimic, dar pe care, pe măsura trecerii timpului, pro­fesorii fac să apară ochii, nasul, gura, sprâncenele.

Simțind că nu mai pot să fiu călăuză pentru elevii mei, din vina mea sau din alte motive, la un moment dat am căutat și am găsit ceva de făcut ase­mănător profesoratului – meseria de editor, redactor de carte cum i se zicea când am ajuns la ea. Cu asemă­nări și cu deosebiri efectele noii mele meserii a cărei chemare nu a ajuns să se stingă le-am considerat ase­mănătoare cu ale profesorilor. l

(Fragment din romanul non-fiction cu titlul 1947, în curs de apariție)