Cu capul în nori (2)

Arhitectul Ioanide, Catedrala Neamului şi blocurile-turn

(urmare din nr. 43)

La începutului secolului XX a existat, sau ar fi trebuit să existe, o replică modernă a Turnului Babel: Turnul Tatlin, descriind aceeași spirală ascensională și aceeași ambiție de a fixa un reper pe harta unui Megapolis socialist, gândit ca o antiteză a Londrei ori a Parisului capitalist. În intenția de a eclipsa Turnul Eiffel, Vladimir Tatlin concepea în 1919 la Petrograd o construcție din fier, sticlă și oțel care ar fi trebuit să măsoare 400 de metri și să se rotească o dată pe an. Emblemă a constructivismului și unul dintre cele mai îndrăznețe experimente din arhitectura sovietică din primii ani postrevoluționari, Turnul Tatlin n-a fost niciodată construit, dar îl regăsim, falnic și intact, în paginile literaturii recente. În romanul Nataliei Kliuceariova Ultima oprire, Rusia (2013), un tânăr profesor din Petersburg le explică studenților care-i era semnificația: „Mai sus de Turnul lui Tatlin e numai Dumnezeu. Este Turnul Antibabel. Babelul înseamnă separare, neînțelegere, discordie, fiecare pentru sine. Iar Tatlin, dimpotrivă, e Internaționala, adică unirea oamenilor mai presus de barierele de limbă și de rasă. E la antipodul Turnului Babel în plan semantic. Iar ca metaforă spațială, e la antipodul peșterii lui Platon – turnul care crește în jos, în interiorul pământului. Dar tensiunea semantică este aceeași ca în Turnul Babel: singurătatea omului, eșecul comunicării, și nu numai între oameni, ci și între om și lume. Între om și propria viață.“ La urma urmei, din ambiții similare se nasc destine similare: Babelul n-a fost niciodată terminat, Antibabelul n-a fost niciodată construit, poate tocmai pentru că strivea orașul prin dimensiunile lui. Ca o compensație retrospectivă, trebuie spus că există în diverse orașe din Europa mai multe replici în miniatură ale Turnului Tatlin, foarte prizate de vizitatori: la Galeria Tretiakov din Moscova, la Muzeul de Artă din Stockholm, la Royal Academy din Londra, la Centre Pompidou la Paris, ba și în sala de mese a Universității Oxford.

Să nu uităm însă motorul acțiunii: Manole și ai săi, oricât de „meșteri mari“, ridică mănăstiri la comanda lui Negru-Vodă. Constructivismul lui Tatlin ar fi trebuit să marcheze triumful Internaționalei a treia, trotskisto-leninistă. Înainte de a fi structurat de arhitect, spațiul public e proiectat de ctitorul bisericii, de promotorul blocului-turn, de edilii marelui oraș, de ideologii noii orânduiri. Nu întâmplător, Catedrala Neamului gândită de „bietul“ Ioanide în 1939 e pe placul legionarilor, a căror rebeliune se pregătește deja: „Trei tineri care priviră într-o zi biserica neterminată aparțineau Mișcării. În esență, vorbiră cam următoarele: – Ar fi singura biserică din București potrivită pentru demonstrații mari. – Pozitiv! Înăuntru ar intra formații întregi de camarazi, iar afară s-ar desfășura, în spațiul dintre biserică și Palatul comunal, mase mari de demonstranți. – Putem face procesiuni religioase superbe, ca pe vremea Inchiziției. Ioanide e foarte bun pentru noi (…).– O să-l punem să clădească Marele sediu, mormintele celor căzuți. – Și o cetate nouă, după concepția noastră, o Littoria românească.“ Adevărata Littoria – Latina de astăzi – e un oraș apărut ex nihilo în 1932 din voința lui Mussolini, la 70 de kilometri la sud de Roma (împreună cu Aprilia, Sabaudia, Pontinia, Pomezia). Ne-o imaginăm perfect ca teatru al desfășurărilor de trupe de care pomenesc tinerii legionari din romanul lui G. Călinescu, cei care îl admiră pe Ioanide, dar îi vor distruge viața, răpindu-i cei doi copii.

Încă mai sugestive, mai dramatice, sunt metamorfozele pe care le cunoaște la Moscova Catedrala lui Hristos Mântuitorul, construită – exact ca în balada Meșterului Manole – pe un loc aflat în apropiere de râul Moskva, despre care se spune că ar fi blestemat, că nimic din ce e clădit pe el nu e menit să dureze. Construcția Catedralei începe în 1839, pentru a comemora victoria asupra lui Napoleon, pe locul mănăstirii Alexeievski, sacrificată cu această ocazie, iar șantierul va dura 44 de ani. În 1931, când Stalin lansează concursul internațional pentru viitorul Palat al Sovietelor – cel mai înalt din lume, firește –, edilii Moscovei încep prin a degaja din nou terenul, dinamitând Catedrala. La concurs participă, între alții, Le Corbusier și Walter Gropius, dar câștig de cauză va avea proiect neoclasic al lui Boris Iofan, constând dintr-un zgârie-nori încununat de o uriașă statuie a lui Lenin. Fundația e turnată în 1939, dar izbucnirea războiului obligă la întreruperea șantierului. În 1958, Nikita Hrusciov decide să construiască, pe fundația Palatului, o piscină în aer liber cu diametrul de 129,5 m, record absolut la acea dată. În 1995, la cererea Sfântului Sinod, Boris Elțân decide că a venit vremea ca uriașa piscină să fie la rându-i demolată, pentru a ceda locul unui nou șantier, iar Catedrala lui Hristos Mântuitorul va fi reconstruită, cu tot fastul necesar.

Una peste alta, când în rolul lui Negru-Vodă îl avem pe Stalin, pe Mussolini sau pe Ceaușescu, ne pomenim cu Palatul Sovietelor, cu Littoria ori cu bulevardul Victoria Socialismului. Despre raportul dintre megalomanie și amenințarea totalitarismului vorbesc însă tot atât de bine distopiile lui George Orwell, a cărui soție lucra la începutul anilor 1940 la Departamentul de cenzură al Ministerul Informațiilor, situat într-una din clădirile emblematice ale Londrei: The Senate House, clădire Art Déco realizată între 1932 și 1937 după planurile arhitectului Charles Holden. 19 etaje, 64 de metri: primul zgârie-nori londonez va fi transformat de Orwell într-un simbol al totalitarismului care câștigă insidios teren în 1984. Iat-o privită cu ochii lui Winston Smith, proganistul fără voie al romanului: „La un kilometru distanță, Ministerul Adevărului, locul său de muncă, se înălța imens și alb peste peisajul jegos. Aceasta, se gândi el cu un soi de dezgust vag, aceasta este Londra, principalul oraș din Aerodromul Unu, a treia provincie ca număr de locuitori a Oceaniei. (…) Ministerul Adevărului – Miniadev în neolimbă – ieșea izbitor în evidență față de tot ce se mai vedea în jur. Era o structură piramidală din beton alb, strălucitor, înălțându-se semeț, terasă după terasă, la trei sute de metri în văzduh. De unde stătea acum, Winston putea distinge cele trei slogane ale partidului, scrise cu litere elegante, reliefate pe fațada albă:

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Se spunea că Ministerul Adevărului are trei mii de încăperi deasupra solului și ramificații analoage sub pământ. În diferite părți ale Londrei mai existau doar trei clădiri comparabile ca aspect și mărime. Dominau atât de categoric arhitectura înconjurătoare, încât de pe acoperișul blocului Victoria se puteau vedea simultan toate patru.“

Diferența dintre cei 64 de metri pe care îi măsoară în realitate The Senate House și cei 300 de metri imaginați de Orwell avea să se estompeze începând cu anii ’60, când frenezia imobiliară culmina cu ridicarea câtorva monumente emblematice pentru așa-numitul „brutalism“ londonez: e vorba de clădirile proiectate de Ernö Goldfinger – Balfron Tower în cartierul Poplar (84 m înălțime, 26 de etaje) și Trellick Tower în Kensal Town (98 m, 31 de etaje) –, precum și de ansamblul Barbican Estate, realizat de Chamberlin, Powell și Bon în zona City (123 m, 43 de etaje). Avalanșa de beton brut care s-a revărsat asupra Londrei în anii ’60-’70 e la originea faimoasei Trilogii de beton a lui J.G. Ballard: Crash (1973), Concrete Island (1974), High Rise (1975). Turnurile brutaliste apar în romanul lui Ballard ca niște monștri care vor sfârși prin a-și devora copiii, respectiv cei două mii de locuitori luați prizonier între pământ și cer. Patruzeci de etaje, o mie de apartamente luminoase, spațioase, cu piscină, săli de sport, bănci și supermarket-uri incorporate. La ultimul etaj, ca o recompensă și o confirmare a meritelor sale, locuiește chiar arhitectul acestui „paradis suspendat“, Anthony Royal (interpretat de Jeremy Irons în ecranizarea din 2015 a lui Ben Wheatley). Atâta doar că lucrurile se degradează pe nesimțite, începând cu câte o pană – ba de curent, ba de ascensor ori de aer condiționat – și continuă cu deteriorarea relațiilor dintre vecini, care cad treptat pradă insomniei, isteriei, deviațiilor sexuale, tulburărilor psihosomatice. Unii după alții, locatarii High Rise-ului încep să divorțeze, să-și brutalizeze copiii, agresivitatea ajunge la cote nebănuite și se termină cu un adevărat măcel, care nu face decât să prelungească și să potențeze romanul lui Orwell.

În rezumat, sau renunțăm la idei, sau îi sacrificăm pe cei care le-au promovat, chit că ne trezim cu victime colaterale, cum ar fi Ana lui Manole sau Icar, fiul arhitectului Dedal, sau cei doi copii ai bietului Ioanide. O morală similară se desprinde și din fabula lui Ballard: „zidiți“ vor fi chiar promotorii ideii, și în primul rând arhitectul Anthony Royal, care va ajunge să-și regrete amarnic decizia de a pune stăpânire pe ultimul etaj al viesparului proiectat chiar de el. Mai mult, cei din urmă nu vor fi neapărat cei dintâi, iar locuitorii etajelor inferioare nu-și vor lua neapărat revanșa, într-un final apoteotic, asupra celor care i-au sfidat atâta vreme. Ideea nu e chiar nouă – o găsim deja în distopia lui Fritz Lang Metropolis, o societate divizată între orașul de sus, unde huzuresc elitele, și orașul de jos, unde supraviețuiesc cu greu muncitorii oprimați. Totul se întâmplă în 2026, adică mâine-poimâine.

Megalomania funcționează și la nivelul întregului oraș – ne-o reamintește Brazil, filmul lui Terry Gilliam din 1985. Brasilia, singura capitală din lume construită în întregime în secolul XX (începând cu 1956, după planurile arhitecților Lucio Costa și Oscar Niemeyer), nu se mândrește doar cu cele două turnuri gemene din piața Celor Trei Puteri, ci și cu cel mai mare drapel din lume fluturând în permanență (suprafață 286 m2/100 m înălțime). Și în fosta Uniune Sovietică, un oraș se năștea din nimic la sfârșitul anilor ’60: Togliatti, apărut ca o extensie a uzinei de automobile Avtovaz și supranumit… „Brasilia pe Volga“.

Delirului vertical din distopiile lui Orwell, Ballard ori Fritz Lang îi corespunde tentația nemărginirii pe orizontală: drept mărturie stă ansamblul Corviale, construit într-o suburbie a Romei în anii ’70 și supranumit „Il Serpentone“ sau „Palazzo Chilometro“, dar și, în Bucureștiul anilor ’60, blocul lipit de Inspectoratul General al Miliției unde a locuit Mircea Cărtărescu, descris în Orbitor: „În fine, pe Șoseaua Ștefan cel Mare, între Circul de Stat și stadionul ‘Dinamo’, un bloc nesfârșit de lung, cu opt scări, cu mai multe ganguri pe stâlpi cenușii și cu vitrinele magazinelor și firmelor încărcate de televizoare defecte, electrocasnice, mobilă și furouri de damă se scălda acum și el în aur topit, arzând nebunește în soare.“ Din cele două deliruri conjugate – pe orizontală și pe verticală – avea se nască în anii ’80 Casa Poporului, „cu labele ei de leu, cu cefalotoracele ei ornamentat absurd (…), cu trufia ei capaneică, enormitatea ei marțiană, melancolia ei ucigașă. Imposibilă himeră, devoratoare de spații și de istorie, mâncătoare de creier uman, violatoare de nori, Casa Poporului se prăbușise-n mijlocul Bucureștiului ca o bucată enormă de grindină și rămăsese înfiptă în trupul-martir al acestui oraș al ruinelor, corp străin, blestemat, respins de sistemul imunitar al străvechii urbe.“

Încă o dată, vocația demiurgică e mereu contrariată, iar ambiția nemărginirii e pedepsită sistematic. Dacă blestemul neterminării (Babel) ori al prăbușirii repetate (Meșterul Manole) revine constant în mitologie și folclor, obsesia surpării nu e străină secolului XX: o dovedesc toate clădirile impozante ridicate după Al Doilea Război și dispărute de curând de pe hartă, prin demolare (la Londra, Robin Hood Gardens, Bronte și Fielding Houses, toate construite în anii ’60) ori prin implozie (în regiunea pariziană, o parte din ansamblul La Courneuve 4000, construit tot în anii ’60).

Europa n-are, firește, exclusivitatea demolărilor. Romancierul american Tom Wolfe reamintește, într-un pamflet consacrat Bauhaus-ului, tragica soartă a imensului complex muncitoresc Pruitt-Igoe, inaugurat în 1955 la Saint-Louis: așa-zisele „străzi aeriene“, construite după un plan tip Le Corbusier, s-au degradat rapid și au fost treptat abandonate, iar după ce au înghițit milioane de dolari și sute de ore de discuții inutile, în iulie 1972, la nici douăzeci de ani după ce fuseseră date în folosință, s-a decis dinamitarea blocurilor-turn. Patru ani mai târziu, întregul cartier era ras de pe fața pământului, iar Charles Jencks, părintele postmodernismului, considera anul 1976 ca fiind sinonim cu „moartea arhitecturii moderne“.

Teribila ironie a destinului a făcut ca autorul complexului Pruitt-Igoe să proiecteze, peste ani, și World Trade Center: Minoru Yamasaki, probabil cel mai ghinionist arhitect din istorie… Se spune că teroriștii Al-Qaida ar fi ales ca țintă turnurile gemene tocmai pentru că ele reprezentau simbolul vertical al ambiției americanilor de a domina lumea. Dincolo de crizele economice, de tensiunile politice ori de eșecul unor politici urbane – cum e cea a Marilor Ansambluri –, asistăm aici la un soi de criză metafizică. Cosmosul se inversează în haos, conform faimosului avertisment din capitolul 3 al Genezei: „Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce“.

Titlurile scriitorului rus Alexander Zinoviev, cunoscut dizident, rezumă perfect hiatusul dintre ce promite propaganda și ce-i oferă realitatea lui Homo sovieticus, condamnat și exploreze la nesfârșit Înălțimile găunoase și Katastroika – un oraș de tip nou gorbaciovian, Partgrad-ul, la fel de absurd, de golit de semnificație și de perspectivă precum gaura din zidul reprezentat pe coperta romanului. În Bucureștiul de astăzi, înălțimile găunoase iau forma unui mastodont ceaușist, așa numita Casă Radio, imensă, absurdă, goală pe dinăuntru, precum o distopie a lui Zinoviev devenită realitate. Construcția a început în 1986, pe locul unui fost hipodrom din vecinătatea Dâmboviței, și urma să găzduiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. Deși nu era terminată decât fațada, clădirea a fost inaugurată pentru ca la 23 august 1989, Nicolae Ceaușescu să poată privi ceea ce avea să fie ultima lui paradă de ziua națională. După 2006, din imensa clădire a fost demolat tocmai corpul central în care Ceaușescu intenționa, pare-se, să amplaseze o copie a Columnei lui Traian. (Coincidență sau nu, și mapa cu șireturi negre a arhitectului Ioanide conținea schițele a două foruri romane, gândite la scară monumentală pentru cele două capete ale Căii Victoriei: „forul Traian, circular, cu copia Columnei lui Traian și statuia uriașă a imperatorului într-o nișă, și forul rectangular al lui Decebal, cu reconstrucția Trofeului de la Adam-Klisi prin piesele originale, conținând o statuie grandioasă a lui Decebal la un punct de ieșire și un arc de triumf cu scene dacice, simplificație a arcului lui Constantin, la alt punct de ieșire. Ioanide vedea acest for în Piața Victoriei de azi.“)

Gaura din zid – exact precum gaura din steagul tricolor postdecembrist – e înălțimea găunoasă pe care ne tot străduim să clădim viitorul radios ironizat de Zinoviev. Pesimismul nu trebuie împins totuși prea departe: nu toate utopiile se inversează în distopii, nu toate clădirile ambițioase sfârșesc prin a fi abandonate, degradate ori demolate. În Franța, bunăoară, există labelul „Utopii realizate“ care, pe lângă două proiecte ale lui Le Corbusier din regiunea Lyon-ului (Éveux și Firminy), include uimitoarea Cité des Étoiles concepută de Jean Renaudie în localitatea Givors.

Din aceeași dorință de a redresa cumva anamorfozele istoriei recente, artiștii propun gesturi reparatorii, redând demnitatea turnurilor degradate, abandonate, demolate sau doborâte de teroriști. Astfel, pe afișul filmului lui Oliver Stone World Trade Center (2006), cele două turnuri gemene apar din nou semețe, însoțite de o legendă vorbind nu despre tragedie și surpare, ci despre curaj și supraviețuire („A true story of courage and survival“), iar în romanul lui Amy Waldman The Submission (2011), când un juriu se reunește pentru a alege un proiect de monument în memoria victimelor atentatului de la 11 septembrie, marele câștigător al concursului e, spre stupoarea generală, un arhitect musulman, Mohamed Kahn.

Într-o expoziție din 2013 intitulată Un monde parfait, artiștii Martine Feipel și Jean Bechameil invitau la o plimbare printre machetele de un alb imaculat al ruinelor Marilor Ansambluri din regiunea pariziană (Bobigny, Pantin, Ivry, Nanterre), unde Jean Bechameil și-a petrecut copilăria. La Bienala de Arhitectură de la Veneția din 2018, Do Ho Suh prezenta instalația „Robin Hood Gardens/A Ruin in Reverse“: un „eșantion“ de nouă metri înălțime (echivalentul a trei etaje) prezervat din fațada blocului londonez ce avea să fie demolat în scurt timp.

Tot astfel – ca un gest reparator, la care creatorul nu renunță oricât de mult l-ar costa – poate fi interpretat și finalul baladei Meșterului Manole: „Și de pe grindiș,/De pe-acoperiș,/Mort bietul cădea!/Iar unde cădea/Ce se mai făcea?/O fântână lină,/Cu apă puțină,/Cu apă sărată,/Cu lacrimi udată!“ Din cenușa ambițiilor demiurgice țâșnește totuși, oricât de firav, un izvor al speranței întrupate, cu nebunească încăpățânare, din moarte, din cădere, din trădare, din abandon.

Dacă tot am pomenit La Cité des Étoiles, orășelul Stelelor de la periferia Lyon-ului, să amintim și epilogul Bietului Ioanide: în pofida tragediilor repetate, a morții copiilor și prietenilor arhitectului, în pofida amenințărilor și a războiului care bate la ușă, ultima frază – pe bună dreptate celebră – a romanului e: „Cerul extrem de senin. Privit steaua polară.“ Să ne gândim și la finalul, nu mai puțin celebru, al Mitului lui Sisif: „Lupta însăși către vârfuri ajunge să umple o inimă de om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.“ Parafrazându-l pe Camus, am putea conchide: „A tinde spre soare, spre bolta cerească ori spre steaua polară ajunge să umple o inimă de constructor. Trebuie să ni-l imaginăm pe Dedal fericit.“ E, în fond, și morala poemului lui Jack Gilbert Failing and Flying, căzând și zburând: „Everyone forgets that Icarus also flew./(…) I believe Icarus was not failing as he fell,/but just coming to the end of his triumph.“ Ocupată să șteargă cu buretele amintirea eșecului originar, lumea uită că Icar a și zburat…