Jazz @ Bran Castle

În ambianța magică a Castelului Bran, rafinatul jazzofil Sergiu Doru a reușit să inițieze și să cultive un Festival de Jazz fără pereche, ajuns anul acesta la cea de-a șaptea ediție. Frumusețea cadrului natural, încărcătura legendar-istorică a monumentului arhitectural, acustica specială a curții interioare etc. sunt valorizate de către amfitrion prin elaborarea unui program de o corespunzătoare excelență artistică.

Seara inaugurală a avut un caracter preponderent melancolic, marcat de recenta moarte a lui Paolo Vinaccia. Percuționistul italian, stabilit de patru decenii în Norvegia, își câștigase la Bran statutul de „rezident din oficiu“; ca atare, tizul său − sagacele Paul Tutungiu (prezentatorul en titre al festivalului) − îl considera a fi „înainte de orice, emblema manifestării, omul fără de care demersul nostru cultural nu putea funcționa în aria de empatie în care Norvegia, Italia și România formează un triunghi al creației, sensibilității și receptării.“ Nu e de mirare că bandoneonistul Daniele Di Bonaventura (la rândul său, prezență constantă pe scenele din România și Basarabia) și-a conceput întregul recital sub forma unei suite dedicate lui Vinaccia. An după an, Di Bonaventura se concentrează tot mai mult asupra valențelor expresive ale interpretării, transformând bandoneonul într-o ființă vie, cu respirație proprie. Atunci când intonează cunoscutul Adagio atribuit lui Albinoni, instrumentistul actualizează de fapt o realitate istorică: inițial modesta casetă cu burduf și butoane fusese menită să suplinească absența orgii în bisericile din Pampasul argentinian… Bine orientat atunci când își alege companionii muzicali, Di Bonaventura și-a desfășurat psalmodierile evocative împreună cu Giovanni Guidi − excelent reprezentant al școlii pianistice italiene. Dialogurile bandoneon/pian ascultate la Bran erau învăluite de nostalgii exprimate cu delicatețe, sub forma unei suite neîntrerupte îngemănând timbrurile celor două instrumente. Lumânarea aprinsă pe scenă de către doamna Lia Doru Trandafir, reprezentanta avizată a Companiei de Administrare a Domeniului Bran, accentua și mai mult caracterul omagial al secvenței.

Seara a continuat în tonalități similare, datorate Trio-ului norvegian alcătuit din Tord Gustavsen/pian, Ellen Brekken/contrabas, Jarle Vespestad/baterie. Pianistul-compozitor creează o sinteză între melosul tradițional al Septentrionului, referințe la moștenirea bachiană și noutățile ultimelor decenii în domeniul pianului acustic augmentat prin inserturi electronice. M-au frapat temele cu alură imnică, de o simplitate solemnă. Se asemănau cu așa-numitele visa suedeze, promovate jazzisticamente de către Jan Johansson, prin epocalul său album Jazz pa Svenska editat în 1964. Dintre coordonatele muzicale de bază, Gustavsen acordă prioritate gândirii armonice, însă viziunile sale pianistice se dezvăluie cu parcimonie. Acordurile încântă, și totuși potențialul energetic e mai curând ocultat. Frecvente porțiuni în regim pianissimo sunt susținute de pufoase note dispersate pe contrabas și de rostogolirea măciuliilor pe tobe. Cuprins de vraja locului, liderul trio-ului le-a mărturisit spectatorilor că se simte inspirat de atmosfera Castelului și că adeseori clădirile din alte epoci îi furnizează energii noi. Nu e de mirare că și-a încheiat recitalul cu o Rugăciune de seară.

A doua zi de dimineață, sfidând interminabilele ambuteiaje de pe neterminatul șantier al șoselei Bran-Brașov, pornirăm spre Râșnov. Conform cutumei, Sergiu Doru programează în Biserica Reformată de acolo recitaluri menit să releveze aspecte ce țin de dimensiunea spirituală a jazzului. De fiecare dată, rezultatele sunt remarcabile. Anul acesta a apelat la saxofonistul Gavino Murgia din Sardinia și la tânărul organist Fabio Giachino (născut la Alba, în Piemont). Spre deosebire de edițiile precedente, când cei invitați să cânte la orgă fuseseră majoritar pianiști, în cazul de față muzicianul e specializat tocmai în interpretarea la impozantul instrument. Asta s-a tradus printr-un grad sporit de confiență și dinamică în mânuirea complexelor registre avute la dispoziție. Fericita idee a lui Doru s-a complinit și prin apelul la arhetipul creat de John Coltrane pe albumul A Love Supreme. Murgia stăpânește renumita tehnică a „fâșiilor de sunet“ (sheets of sound) coltraneene, dar nu se lasă copleșit de model. Mai curând aș vorbi de o reconectare la sapiența lui Coltrane pe filiera lui Jan Garbarek (evidențiată și în colaborarea dintre italian cu cvartetul vocal de muzică sacră Cantar Lontano, la Festivalul organizat de Cristian Moraru în Biserica Lutherană din București). Pentru încă o dată, conexiunea cu divinitatea ne apare epurată de distorsiunile cotidianului, creând o oază de claritate acustică în haosul contemporan. Un element neașteptat, de mare efect, fu impetuozitatea cu care cei doi muzicieni au abordat temele, îngemănând elemente clasice − polifonii, ecouri canonice, fugi, contrapuncte − cu momente swingate (prin care Giachino conferea agilitate greoiului instrument, iar notele explodau în acorduri disonant-scintilante).

În gala aceleiași seri, Gavino Murgia a etalat alte fațete ale versatilității sale estetice, ca membru al unui trio „de vis“, inspirat numit Dream Weavers. Companionii săi, în acest proiect de clasă mondială, sunt percuționistul martinicano-francez Mino Cinelu și ghitaristul de sorginte vietnameză Nguyên Lê. Cu totală dăruire și aleasă virtuozitate, cei trei propun o muzică stratosferică, policromă, exotic-excentrică. Un caleidoscop sonor de jonglerii, jerbe, unisoane și disonanțe, citate și ruperi de ritm, continuă astfel moștenirea preluată nemijlocit de către Cinelu de la marii maeștri cu care colaborase în tinerețe – Miles Davis din perioada „electrică“, sau paradigmaticul grup Weather Report. Așa se face că piesele interpretate la Bran emanau un suflu astral, în consens cu metafora din titlul fascinantului album Mysterious Traveller realizat de W.R. încă în primii ani 1970. Sinuozitățile pentatonice induse de ghitara lui Nguyên Lê virau adeseori spre estetica transei coltraneene (evocată de același Murgia și în recitalul de la Râșnov). Dar nu puteau lipsi nici referințele la Jimi Hendrix, din moment ce Lê însuși s-a afirmat ca un continuator al acestuia. De remarcat intervențiile vocale, în bas profund, prin care Murgia valorifică tradiția cântului glotal de origine sardă (asemănător, din punct de vedere timbral, cu incantațiile șamanice mongoloide). Succesiunea de configurații sonore inedite, create de „țesătorii de vise“, avu ca adecvat epilog o temă de pe inubliabilul Kind of Blue; mă refer la albumul prin care Miles dăduse jazzului mondial un impuls resimțit cu acuitate chiar și acum, după șase decenii de la înregistrare.

În tonalități mai temperate au evoluat norvegienii din Trio-ul Espen Eriksen, avându-l ca invitat pe apreciatul saxofonist britanic Andy Sheppard. Acesta din urmă s-a afirmat îndeosebi prin colaborările cu faimoasa compozitoa re/pianistă/dirijoare Carla Bley și cu partenerul ei, basistul Steve Swallow. Pe parcursul programului (intitulat Perfectly Unhappy, inspirat din scriitorul Primo Levi), prevalează tempo-urile lente spre moderato, o atitudine echilibrată, evitând declarativismul sau ostentația. Cu alte cuvinte, un lirism calm, al emoțiilor controlate. Pianistul Eriksen își manifestă în mod repetat atașamentul față de valorile domestice, față de chietudinea oferită de peisajul natal. Piesa Indian Summer se bazează pe un crescendo meticulos elaborat, al cărui deznodământ suscită aplauze la scenă deschisă. Bateristul Andreas e (pe care-l văzusem și la Sibiu, în grupul Electrocutango, condus de pianistul Sverre Indris Joner) instituie un continuum percuționistic de consistență pufoasă. Bis-ul, intitulat Home, e o pioasă plecăciune adresată patriei norvegiene, gest căruia i se asociază și sensibilul Sheppard.

Al doilea concert matinal de la Biserica din Râșnov l-a avut ca protagonist pe Bruno Helstroffer. După studii de ghitară clasică la Conservatorul din Strasbourg, tânărul poliinstrumentist s-a specializat în mânuirea teorbei (theorbo), o rudă ceva mai complicată a lăutei (oud). Pare-se că atmosfera eclesiastică corespunde pe deplin sensibilității sale, așa încât după evoluția din 2017 în același spațiu (împreună cu Michel Godard/serpent și Claudio Astronio/orgă) a decis să revină cu un curajos recital solo, încununat de succes.

Printre inspiratele sale inițiative manageriale, Doru Radu antamează și variante scenice ale unor albume discografice de antologie. Așa s-a întâmplat de data asta cu cel intitulat West, editat în 2015 sub eticheta La Buissonne de către cvartetul notoriului violoncelist francez Vincent Courtois. Grup cu o configurație instrumentală oarecum … improbabilă, unde liderului i se asociază Daniel Erdmann/sax tenor, Robin Fincker/sax, clarinet, Benjamin Moussay/pian. Indubitabil, e vorba despre un proiect de referință, la liziera dintre muzica erudită contemporană și domeniul improvizatoric. Într-o epocă a atenției tot mai dispersate (și mai disperate), aci avem de-a face cu o muzică atent elaborată, conceptuală, desfășurată pe ample plaje sonore, abundând în pasaje repetitive. Așadar, o lucrare adresată temperamentelor meditative, ce presupune un grad sporit de comprehensiune din partea auditorilor. Intelectualismul implicit poate fi asemuit demersurilor întreprinse de Tarkovsky Quartet (spre a numi un grup ce evoluase la același Castel în urmă cu doi ani). Stările de spirit se succed în diverse registre – de la îndelungi acalmii sau cantilene sumptuos-somnoroase, la revigorante schimburi de idei în regim impromptu, unde se fac auzite distante ecouri de blues. Misiunea de a menține coerența întregului îi revine în primul rând lui Courtois, însă intervențiile penetrante ale lui Erdmann (care apelează pe alocuri la procedeul respirației circulare), „așchiile de sunete ascuțite“ obținute pe clarinet de Fincker, sau rafinamentele armonice ale pianistului Moussay adaugă ingrediente nebănuite acestui festin cameral. De reținut piesa finală, cu tentă de vals à la Nino Rota, într-o desfășurare lentă, pigmentată cu apartéuri joculare ce debordează în blues.

Festivalul s-a încheiat, cum se cuvine, cu o agreabilă surpriză: Trio-ul german alcătuit din frații Roman Wasserfuhr/pian & Julian Wasserfuhr/trompetă, flugelhorn, împreună cu violoncelistul Jörg Brinkmann. Titlul programului – Relaxin’ in Ireland provine de la o recentă descindere pe acea insulă, soldată cu înregistrarea unui album omonim, girat de liderul casei de discuri ACT, Siegfried Loch dar și de la atitudinea specifică acelui popor, definită pe englezește prin sintagma laid-back lifestyle. Atmosfera bucolică din comitatul Cork, unde se afla studioul de înregistrări, pare a fi înrudită cu aceea de care e învăluit însuși Castelul din sudul Transilvaniei. Ca atare, muzicienii s-au simțit în elementul lor, încântându-ne cu un program savuros. În buna tradiție a jazzului, ei își dezvoltau parafrazele tematice în strânsă dependență de trama armonică a fiecărei melodii. Punctul forte consta în modul aproape misterios cum, pe parcursul acestui proces, piesele iradiau o benefică aură de împăcare cu universul. Delectabilele parafraze improvizatorice beneficiau de muzicalitatea și jovialitatea interpreților, ce-și cuceresc publicul prin eleganța frazării, întrepătrunderea celor trei perspective instrumentale, sau atașantul simț al humorului (un aspect mai rar întâlnit printre compatrioții lor). Fluența exprimării colective amintește de mobilitatea trio-urilor fără baterie ale unui Oscar Peterson. Pe lângă dezinvoltura fraților Wasserfuhr, e de subliniat adecvarea violoncelistului Brinkmann la diversitatea de procedee stilistice etalate de partenerii săi. Deși mai rar prezent pe scena de la Bran, un asemenea concept muzical e salutar, fie și prin complementaritate.