scrisă cu verva unui lector împătimit – dar lucid, cartea lui Valeriu Gherghel îți produce, în ciuda tuturor semnelor de îndoială ridicate de autor la adresa cărților, o mare poftă de citit. Ironic, autoironic, confesiv, acid până la cinism, autorul se vrea un erudit care-și râde de erudiție, un „bufon înțelept“, sabotor al limbajului filosofic pre(ten)țios, un agnostic cuprins încă de febra pasiunii pentru cunoaștere sau cel puțin de aceea, mai păcătoasă, a curiozității. Scopul cărții de față – al oricărei cărți, după autor – este acela de a ridica niște semne de întrebare. O întrebare este și subtitlul ei: de ce nu au iubit unii înțelepți cărțile? Pornind de la această întrebare – la care putem să dăm niște răspunsuri punctuale, anecdotice și picante – se formulează aproape de la sine o altă întrebare, mai generală și cu un impact mult mai puternic: care este valoarea lecturii, de ce citim, cu și la ce ne ajută lectura? Este preferabil să trăiești, să te bucuri de experiența vieții sau să citești și să scrii, să te retragi în colțul lecturilor și manuscriselor tale, așa cum face bunăoară Flaubert – stârnind autorului ieșean o admirație… mărginită doar de îndoiala că ceea ce-l face fericit pe creatorul doamnei Bovary l-ar putea face fericit și pe un altul. Gherghel respinge însă cu tărie și pe bună dreptate însăși diferențierea dintre „experiența de viață“ și lectură: lectura produce experiență și este, la rândul ei, experiență. Grație lecturii ajungem să „vedem“ o roză și să-i „mirosim“ parfumul, să privim cerul, să iubim. Gherghel consideră că însăși iubirea este o creație livrescă, unul dintre izvoarele ei fiind găsit, urmând firul argumentației lui Denis de Rougemont, în elanurile erotico-mistice, la rândul lor de proveniență arabă, ale trubadurilor provensali. Pe de altă parte – să menținem pentru o clipă distincția, doar pentru a evidenția necesitatea dizolvării ei – lectura variază, în toate sensurile posibile, în bine și în rău, odată cu „experiența de viață“ a cititorului. Te poți convinge de acest lucru apucându-te să recitești o carte imediat ce ai terminat-o, lucru recomandat de câțiva autori importanți, printre care Flaubert – în legătură cu Eseurile lui Motaigne. Un paradox heracliteano-bergsonian irumpe și din experiența lecturii – ca din orice experiență: nu poți spune niciodată că ai citit o carte (la limită, nici măcar un rând) pentru că la sfârșitul lecturii atât cartea cât și cititorul nu mai sunt aceiași de la început sau – să ne exprimăm „filosofic“! – „obiectul“ lecturii (orice obiect temporal) se înființează pe măsura desființării lui, se constituie odată cu propria sa destituire.
Menținând interogația privitoare la finalitatea lecturii, Gherghel recunoaște că nu are un răspuns în afara unui „fiindcă…“ neurmat de nimic altceva. Un act gratuit, ca viața însăși, nejustificat la urma urmei de nicio o utilitate: oamenii răi nu devin mai buni în urma cititului, virtutea, în pofida a ceea ce credea Socrate, nu se învață, educația nu are a face nimic cu moralitatea. Intrat în caruselul gratuității, Gherghel nu simte nevoia să mai „justifice“ această ultimă idee: lipsa de legătură dintre educație și edificare i se pare o evidență ce nu mai are nevoie de nicio demonstrație. Exemplele unor naziști feroce – mari amatori de artă fină – sunt suficiente, crede el, pentru a „falsifica“ doctrina platoniciană sau pretențiile iluminismului.
Cu toate astea, Gherghel întrezărește, printr-o fantă paideică nicasiană – o finalitate a lecturii: lărgirea sinelui. O lărgire a sinelui permanent amenințată și dezmințită de prezența tăcută a „scheletului din bibliotecă“. Mi se pare că schema (dialectică) care structurează și tensionează volumul lui Valeriu Gherghel este relația dintre „lărgirea sinelui“ și „scheletul din bibliotecă“. Lectura îmbogățește vocabularul, experiența de viață, sinele, dar tot ea sărăcește viața, usucă mințile (ca pe don Quijote) și te face să visezi, suicidar, la imposibile romanțe (ca pe Madame Bovary). Lectura te face să gândești, îți dă teme de reflecție, iscă întrebări la care nu te-ai fi gândit vreodată, dar tot lectura îți poate bloca mintea cu idei primite de-a gata, strivind-o cu greutatea autorității marilor maeștri spirituali (laici sau teofori, Aristotel sau Sf. Pavel), făcându-te să ignori faptele în favoarea unor deliruri speculative. Exemplele sunt luate de la case mari, Seneca, de pildă alcătuiește o enciclopedie a științelor naturii – plină de bazaconii pseudo-științifice, de zvonuri „empirice“ (sângele de țap topește diamantul) fără să simtă nevoia să verifice el însuși informațiile primite, bazându-se exclusiv pe cărțile citite. (Nu e cazul însă ca, pentru aceasta, să-l considerăm pe Seneca un spirit indolent: oare noi nu ne bazăm exclusiv pe ce spun „autoritățile științifice“, „experții în domeniu“, câți dintre noi am pus mâna vreodată pe vreun microscop sau telescop? Știm ceea ce ni s-a spus de către alții, de către autorități, că e adevărat. Nimeni dintre cei care alcătuiesc enciclopediile științifice de astăzi nu verifică – nici nu ar putea! – toate informațiile primite, toți le iau de-a gata din cărțile considerate sigure, acreditate de comunitatea științifică. Se poate spune că sângele de țap și diamantul nu sunt atât de greu de procurat… Dar câți și-au înțepat vreodată un deget – nu doar pentru a-și măsura glicemia, ci pentru a pune un strop din el pe lamela unui microscop?)
Relația dintre lărgirea sinelui-scheletul din bibliotecă continuă: lectura te face să scrii, dar tot ea te oprește din scris, dat fiind că un scriitor trebuie să-și sacrifice timpul de citit pentru a scrie, respectiv timpul de scris pentru lectură. Mulți dintre marii scriitori nu au fost și mari cititori, mai mult, unii au fost chiar bibliofobi (precum Faulkner). Cititul „mult-și-repede“ este la fel de nociv ca și fast-food-ul. Gherghel susține modelul „slow-reading“, o lectură pe îndelete, generatoare de idei proprii, de creativitate personală, cititul cu creionul, cu adnotări, sublinieri și marginalii. (Cât de rare au devenit spațiile albe, marginile unei cărți din zilele noastre, remarcă cu bun temei, Valeriu Gherghel. Prin absența spațiilor albe, editorii de azi, dincolo de rațiunile economice ale eliminării acestor „surplusuri“, intră în acord deplin cu spiritul epocii: nu mai e nevoie să faci / gândești / spui nimic – iată, noi îți oferim totul, tot ce ți-ai putea dori să faci / să gândești / să spui / să poți.)
Lărgirea sinelui prin lectură este zădărnicită de însăși multitudinea indefinibilă, inepuizabilă, mereu crescătoare a cărților. Acest paradox al lecturii pare a fi unul dintre cele mai urticante pentru autorul Roții plăcerilor. Efortul cititului este, prin definiție, interminabil: nu vei reuși niciodată să parcurgi tot ceea ce s-a scris sau se scrie; la fiecare carte citită apar încă o mie nou-nouțe. În atari condiții, e imposibil ca producția editorială să nu stârnească tocmai în sufletele unor mari cititori sau scriitori senzația unei imense dezabuzări, a unei nesfârșite lehamite. Cititorul este un Sisif care nu reușește să-și împingă stânca măcar o singură dată până în vârful muntelui. Remediul? Sunt mai multe și toate extrem de discutabile, de nesigure: a reciti cărțile care te-au marcat sau cărțile clasice (sigure, verificate), a citi primele 50 de pagini, a citi doar de plăcere, în sfârșit a nu mai citi deloc.
Plăcerii trebuie să-i lăsăm un loc special, în finalul cronicii de față. Căci cartea se cheamă, nu-i așa?, Roata plăcerilor. Nu e cazul să intrăm în teoria plăcerilor pentru a accepta „plăcerea dificultății“ ca definiție a lecturii: o carte ne incită să „rezolvăm“ o problemă, să depășim un obstacol, să trecem o barieră, o limită (măcar cea reprezentată de absența, de „golul“ cărții din „biblioteca“ minții noastre). Plăcerea – cel puțin aceea a lecturii – nu este deloc „despre“ lucruri onctuos agreabile, fornicatorii (nici măcar proza pornografică). Plăcerea lecturii înseamnă „arsură“, „durere“, „plâns“. Una dintre cele mai frumoase secțiuni ale cărții, O lacrimă pe mormântul tinereții mele, este o emoționantă confesiune despre… uscăciunea ochilor, despre imposibilitatea de a mai plânge… după o anumită vârstă. Rămași fără lacrimi, mai este oare posibilă lectura, interesul pentru vreo carte, inclusiv pentru „cartea“ propriei vieți? Moartea – niciodată conștientizată de individ cu privire la el însuși – pare să-și facă simțit suflul dez-suflețitor secându-ne mai întâi lacrimile.
De aceea, urgisirea tristeții de către Valeriu Gherghel într-unul din capitolele cărții sale – îmi pare făcută cumva împotriva inimii sale, a propriei lui firi. Căci umorul practicat – de altfel, cu efect – de autor nu ascunde deloc, ci, dimpotrivă, îi pune în lumină sursa: umoarea neagră, melancolia.