An

ai, n-ai – ai…

 

La 8 ianuarie în acel an am împlinit vârsta rotundă de treizeci și trei de ani, dar revistele Uniunii Scriitorilor n-au consemnat fap­tul, și nici la radio sau la TV nu s-a vorbit despre asta – semn că, într-adevăr, nu există libertatea presei și că se manipulează masiv conștiințele. Resemnându-mă, așadar, să constat atâtea lucruri dureroase dintr-o dată, mi-am văzut de treburile mele ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic (tehnică tradițională la români).

Ziua nu era pe cât de friguroasă ar fi putut să fie, iar femeile – aceleași femei cu glezne groase care împânzesc patria – nu lipseau de pe străzi. M-am plimbat astfel o vreme, oscilând distrat cu gândul între micul bufet-cantină de la primărie și lacto-ul pârlit de pe strada Centum Putea (fostă Grigore Preoteasa, fostă Dozsa György, fostă Herrengasse), slalomând inconsistent printre băltoacele de smegmă topită, reperând la iuțeală câte-un chip de madonă camuflată sub basc, fular sau batic.

Pe la două și un sfert m-am reîntâlnit cu fostul coleg de clasă al verișorului primar al soției vecinului de palier al băiatului administratorului blocului unde s-a mutat de curând Gelu Fărcășan, cunoștința bună a ingine­rului care i-a instalat antena pentru satelit profesoarei de ikebana a soției lui Ramon, fratele Juliei, fosta iubită a colegului meu Nelu, care, de altfel, mi-l și prezentase pe acest Iacubovici specializat în satelitul Astra și – implicit – în mareea de posturi germanice… De astă dată omul era satisfăcut: scăpase de cei 500 de lei care-i încălziseră buzunarul, dar în schimb agita – sub plasticul unei pungi cam șifonate – două broșurele Noica-Cioran. Și când te gândești că nu era ziua lui!… Am reușit să-l fac să piardă vreo jumătate de oră, reținându-l – deși mă grăbeam de-acuma, știam că după ce rezolv cumva, în grabă, problema mesei, trebuie s-o iau la fugă, atent totuși să nu mă-ntind lat prin porcăria de sub bocanci, ca să nu întârzii la cea de-a doua, binecuvânta­tă, slujbă –, pisându-i cam fără vlagă, să nu bată la ochi premeditarea, cu ban­curi tâmpite și comentarii de circumstanță (nici măcar prea politice). Când a scăpat, în sfârșit, bietul lungan naiv a roșit. Dădea impresia că tot el vrea să-și ceară scuze pentru că își mâncase bunătatea de timp și, în orice caz, i se ștersese de pe figura scobită – ca la desenele animate – bucuria de-a fi obținut simpaticele opuscule filosofice. Nu-i nimic, nu-i nimic! Spuneau toate gestu­rile mele, tot jocul de mâini și de picioare combinat cu ridicările imperceptibile din umeri și căutătura de prelat binevoitor pe care mi-o improvizasem, în vreme ce gura emitea într-o bună cadență tâmpenii anes­teziante, iar stomacul meu făcea mai rău ca o tobă umplută cu apă. Vai de viscere și de anotimp!

Ce vreme mi-am ales și eu să răsar așa, tam-nesam, în lumea asta șuie și inaptă de promenadă! – îmi repetam în fața mesei umede încă de cârpa pământie cu care vânzătoarea suplă, cu varice la stângul și gura buzată, ademenitoare, mătura­se peste încălțările mele firimiturile rămase de la cei dinainte. Mă străduiam să fac abstracție de situație, să nu profit, să mă bucur că pentru o clipă sunt lăsat în pace, să-mi savurez cu decență anonimatul și gloria aferentă, să nu dizertez profund și nici să cad în păcatul supradozei de super ­ficialități superflue… Într-un cuvânt, plim­bam porția de cârnăciori prin sosul diluat, de muștar și apă, înregistrând în treacăt, cu coada ochiului, importantele economii de seisme afective obținute pe această sim­plă, nesofisticată, cale.

Mai apoi, în biblioteca italiană tota­lizând cam un sfert din cărțile unei biblio­teci particulare obișnuite, în hala dotată cu cuiere din belșug – fostul vestiar înțesat de pardesiurile nomenklaturii locale la vreme de ședință de analiză! – mi-am pironit cu deplină satisfacție privirile într-o fițuică oarecare, bucuros că mușchii obrajilor se pot odihni o după-amiază, scăpând corvezii grimase­lor cordiale – semnul adaptării și al inserției sociale. După puțină vreme, ușa se deschise însă și – traversând cu stoicism întreg perimetrul ce despărțea intrarea de masa mea suverană, apăru o roșcată teribilă, realmente teribilă. Dându-și mereu, cu o smucitură, părul din ochi, ea renunță la paltonul cu guler de blană încă din mers – lucru mai puțin obișnuit în sala evocată, unde tot omul intra cu căciula în mână, confundând obiectivul cu biroul unde pri­marul acorda audiențe. N-avea mai mult de cincizeci de ani și nici mai puțin de optsprezece, dar ceva îmi spunea – oare ce? – că a traversat cu brio una din cele ensprezece mii de crize feminine ce transformă copila cu mers clătinat și în derivă într-o felină cu coloană vertebrală metalică și inoxidabilă. O chema, dacă-mi amintesc bine, Nina sau Nana, sau Valentina Tereșkova, sau Orlanda, ori poate chiar Sofica, Savista sau Euthymia și m-a fascinat din prima clipă cu pretenția ei absurdă de a citi ceva. Erau destule cărți acolo pen­tru o după-amiază, dar ziua aceea era rezervată, se știe bine, doar tăcuseră și revistele Uniunii, și RTV-ul asupra ei… Câtă nepăsare, lipsă de delicatețe, câtă egocentrică abandonare în ghiarele propriilor dorințe!… Ah.

Neavând încotro, am recurs la metoda brevetată de înaintași mai ano­nimi și mai iluștri decât mine. Am poftit-o să-și aleagă singură, din rafturile sfrijite și fără sacralitate, cartea pe care ar prefera-o. Eram sigur că aici se va împotmoli și… fu întocmai. În timpul orelor în care, conform coregrafiei unui dans lent și relativ banal, picioarele ei avansară pe laterală, în ambele sensuri, dezvăluind realități carnale de excepție, Gina, sau Veturia, sau Catarina, sau Eusebia – cum o chema – sporovăi neîncetat, savant, afectat, transfocat, automat, fără ca eu să o secondez. Probabil de dragul cărților, căci altminteri nu țineam minte să fi avut ceva în comun.

„– Am venit să-ți spun – pronunțau buzele ei invizibile, ceafa roșcovană pe care căldura și gazele teracotei cu gaz ce-mi duduia în dreapta o făceau să lucească –, nici nu prea știu cum, că nu-mi vine să mă duc… Doctorii sunt neglijenți și, de altfel, la ora actuală lipsesc din spitale până și cele mai elemen­tare chestii… Când te internezi tre’ să duci cu tine vată, antibiotice… Incredibil!… Pe de altă parte, mi-e și frică… Numai la gândul că-mi vor dizloca oasele cu fierăstraiele alea ale lor… Și cine știe câte femei au mai trecut pe acolo înaintea mea, chinuite de aceleași fiare reci… Urmele s-au păstrat, imposibil să nu se fi păstrat, tre’ să fie cumplit… Când am fost la control m-am cutremurat, tu n-ai trecut pe acolo, nu știi ce-i aceea… Se apropie de tine zâmbind, unii nici nu folosesc mănușa pentru bunul motiv că nu sunt nici mănuși, în orice caz, îi simți răsuflarea pe abdomen, îi vezi ochii galbeni, îi simți degetele și-ți vine să te aperi… “

Zice ea multe și de toate, vorbele ies din ea ca dintr-un puț adânc, aduse cu greu la suprafață de o găleată ce se tot lovește de pereții fântânii, dar până la urmă se revarsă cu zgomot, bolborosind, într-un vălău, umplându-l momentan, deși derizoriu, și dând impresia de belșug, deși în câteva clipe, răspândindu-se pe fundul vasului colector, din șuvoiul inițial nu mai rămâne aproape nimica.

Între timp îmi fac de lucru cu mâinile și cu picioarele, bat locul, cum s-ar zice, și dau drumul la rucodelie, ca să vorbesc precum cei bătrâni de odi­nioară, tasați în pământ sub straturile la vedere. Și nimeni și nimic nu mă iartă „de bir, de taler, de miere cu ceară, de găleata cu fân, de dijma de stupi, de gorștina de râmători, de oierit, de vinărici, de cai de olac, de mertice, de podvoade și de toate dăjdiile și mâncăturile de peste an“…

Doamne, chiar că n-am chef de chestia asta. Mă uit pe sub sprâncene și nu știu ce să zic. Mă întreb dacă o cunosc, dacă nu mă confundă. Mi se pare, ba chiar sunt convins că o cheamă Gina sau Veturia sau Catarina sau Eusebia, dacă nu cumva chiar pe dos și invers. Mă rog. Dar să apară așa, cu pretenții, tocmai în ziua când am avut ghinionul să mă nasc iar acum mai am un ghi­nion, acela că îmbătrânesc cu încă un an – mereu se întâmplă asta cu mine la aceeași dată și nu-mi explic de ce tocmai eu pățesc una ca asta! –, parcă e prea extravagant, totuși. Mă uit pe nevăzute, încă o dată, la ea. Are degete lungi cu unghii lungi, genul de mână feminină pe care o iubești, dar cu care nu te însori decât dacă ești nebun. Are sâni reliefați, numai buni de iubire, dar nu ca să spele geamurile locuinței tale (na, că le poți spăla și singur, băiete!)… Gâtul, gâtul ăsta alb și elansat, mi-l amintesc prea bine. E al Ninei sau al Nanei, sau al Valentinei Tereșkova, sau al Orlandei, ori poate chiar al Soficăi, al Savistei sau al Euthymiei… Ce ne-am mai iubit o noapte, o seară, o vară… Oho…

dar… La naiba! Ce știu eu des­pre fata asta? Ce pot ști cu adevărat despre ea? Îmi dau seama abia acum cât mi-e de străină, deși ar fi trebuit să o știu din prima clipă și apoi mereu. Nu pentru că îmi este astfel am înmărmurit observându-i degetele lungi și frumoase de la mâinile de pianistă? Nu de aceea am ajuns să îmi lipesc fața de gleznele ei, căutând să le descifrez și delicatețea, dar și vigoarea? Și pentru ce altceva m-am oprit îndelung în preajma respirației ei nu atent la buzele și la nasul care mă atrăgeau atât, ci încercând să o înțeleg din ritmul suirii și coborârii ritmice a abdomenului ei plat… Să nu-mi fi fost mereu și în fiecare clipă o stră­ină, de unde ar fi apărut sentimentul urgenței de a o cuceri, de a o escalada și de a o răstigni sub mine ori deasupra mea, ori rând pe rând dedesubt și apoi streașină mie? Ce aș fi avut eu cu ochii ei verzi sau albaștri sau căprui în raza cărora voiam să pătrund și să mă mențin ca unic obiectiv luat în vizor?

Aș fi rămas inert, absent, compor­tându-mă rutinat și mecanic, distrat și vag plictisit, aș fi trecut pe lângă ea ca mașinile de la salubritate pe străzile pustiite în nopțile unei veri cleioase, târându-mă indiferent spre destinațiile mele repetitive și fade…

Cine era, la drept vorbind, persoana din fața mea și de ce nu mă evita, mergând mai departe, ridicând umerii în ritmul pașilor ei elastici, confundân­du-se curând, într-o mecanică trivială a deplasării, în rândul celorlalți umeri ai mulțimii?… Nu știam nimic despre ea înafară de totul, habar nu aveam de unde vine, ce planuri de viitor are, cum face când e bosumflată și cum umblă prin casă când crede că nu o vede nimeni. Habar nu aveam dacă are vreo idee despre viață care să se intersecteze cu ale mele, dacă putem sta la masă fără să ne plic­tisim de moarte unul cu altul, dacă are chef să mă maseze și dacă îmi convine să mă trimită după apă minerală la alimentara din colț, socotind de la sine înțeles că îi voi cumpăra și înghețară… Ce naiba puteam afla despre ea într-un minut, o oră, o zi sau o viață, timpul, pe lângă că nu există, se mai și scurge ca un tembel, cu o viteză tot mai accelerată… Eram pierdut, adică definitiv per­plex, nici nu mai era clar ce urma să fac în ziua aceea care semăna cu cea care se pregătea să vină numai în punctele în care o repeta pe cea care abia trecuse… Ce să fac, unde și cum să fac, să fug, să nu mă mai găsească niciodată, să îi spun lasă-mă naibii în pace, habar n-ai dacă mă cheamă George sau Mitică sau Șumugău, nu îmi apărea nimic la orizont, eram pustiu ca o tinichea din mor­manul central trântit în curtea de la Fier Vechi…

În fine, acum când nu mai am mult până să dublez cei treizeci de ani de atunci, în mintea și în sufletul meu se face un fel de pace, tumultul înce­tează pentru o clipă, ceața se mai destramă și întrezăresc cu toată claritatea, în plină lumină, silueta enigmatică de odinioară, înțelegând, în sfârșit, că nu mai am de ce căuta, era cineva din viața mea care acum nu mai este, care s-a înfundat în propriu-i destin, părăsind scena colorată pe care o traversez încă și chiar dispărând cu totul, într-un târziu, de pe esplanada lumii unde, preț de o clipă am părut a păși alături. Iar pământul e rece și cald, în același timp, nori bucolici și indiferenți trec pe deasupra lui, și între cer și țărână, deocam­dată, mă mai mișc o vreme și eu, Toma sau Andrei sau Apostol sau Gicu ori poate Cristian, cum m-oi mai fi numind… Era odată o persoană în viața mea iar acum viața mea – ea unde o mai fi fiind și pentru cât timp?