Odată ca niciodată

De la titlu, A fost odată la… Hollywood, la personajul principal, un actor de westernuri TV în Hollywood-ul anului 1969, la temele filmului, destinul unui gen cinematografic de cursă lungă, westernul, în anii 1970, și America hippie a acelor ani, fac trimitere la A fost odată în America, filmul emblematic al lui Sergio Leone și nu doar la acest film, ci și la westernurile spaghetti care i-au făcut celebri atât pe el cât și pe Sergio Corbucci, printre atâția regizori italieni din epocă, astăzi uitați. Tarantino aduce în prim plan un cuplu format dintr-un actor de westernuri, Rick Dalton (Leonardo DiCaprio), într-un moment crepuscular al carierei sale, și dublura lui în scenele periculoase, cascadorul Cliff Booth (Brad Pitt), un fel de Jack of all Trades, șofer personal, instalator, valet de chambre, bodyguard, tovarăș de petrecere și prieten pe umărul căruia se poate plânge comod în momentele de restriște. Cliff posedă la rândul său un câine musculos și ascultător, care consumă nu totdeauna entuziast același tip de conserve turnate cu precizie în castronul lui. Aluzia la Sergio Leone se prezintă în două chipuri în filmul lui Tarantino care nu aduce un omagiu banal unui gen căruia îi este debitor, oricum mult mai tranșant în Django dezlănțuit (2012). Tarantino oferă de o manieră proprie un tablou de gen al vieții hollywoodiene într-o epocă de traziție de la vechiul la Noul Hollywood căruia Roman Polanski (Rafal Zawierucha) alături de soția sa, Sharon Tate (Margot Robbie), îi conferă strălucirea și rafinamentul filmului de artă european, în climatul pansexualist hippiot. Nici westernul nu mai e ce-a fost, iar exportul său în Europa vorbește despre o metisare a genului, care merge mână în mână cu o redefinire a lui. Regizorul american, însă, nu este un constructor de tablouri istorice, viziunea ironică este tarantinescă sută la sută. Îi aparțin deopotrivă plăcerea replicii memorabile, a discuției cu ricoșeuri intelectuale, – Inglourious Basterds rămâne un reper în acest sens –, precum și ketchup-ul picant cu care regizorul împroașcă la un moment dat felia de pizza cineamtografică într-o funambulescă scenă gore la rezidența lui Rick Dalton.

Să ne întoarcem la Rick Dalton și Cliff Booth! Popular printr-un foileton televizat de calitate îndoielnică, Rick întâlnește un producător, Marvin Schwartzs (Al Pacino), care-i descrie cu cinism și acuratețe declinul carierei sale oferindu-i totodată și șansa de relansare pe care o mai deține, aceea de a juca în westernurile spaghetti ale regizorilor italieni de peste ocean. Distribuit în roluri negative, „sacul de box“ al tuturor vedetelor, Rick Dalton nu mai poate impersona un American hero indiferent de ipostaza acestuia, în Vestul sălbatic sau pe frontul de vest în Primul Război Mondial. Vremurile se schimbă și cu ele și felul în care este văzut eroul negativ pe care-l întruchipează, îmbrăcat într-o geacă de piele cu fireturi astfel încât să aducă puțin a hippiot, categorie pe care actorul o detestă, dar cu o mustață pe oală à la Zapatta. Și totuși, acest rol negativ ocazionează deopotrivă un moment apogetic al crizei și un moment al regăsirii într-o scenă decretată drept shakespeariană. Un dialog cu o actriță copil livrează o scenă emoționantă, dar și din ea Tarantino ne face cu ochiul, sau poate Hollywoodul însuși încarnat într-un copil serios, rostind discursuri neverosimil de mature despre viață, profesie și cărți. Nu este vorba de un fake, ci de versatilitatea unui maestru al digresiunii, al ludicului, al parodiei, retrăind prin tot felul de mizanscene domestice sau ficțiuni șarjate – cele două alternează în film –, un anumit spirit al cinematografului american.

Calmul dus până la flegmatic al lui Cliff, privirea sa ușor ironică cu care îmbrățișează strada și personajele pe care ea i le scoate în cale, o naturalețe în mișcări care au fluența mersului mlădiat al unei feline înaintând către prada ei, o modestie reală dublată de franchețe, o siguranță incasabilă, un fel de filosofie a vieții care-l instalează în zenul unei rutine fără autoscopii și dramatizări, îl fac memorabil și-l situează în același timp într-un tipar cinematografic. Cliff secundarul este tipul de dur pe care filmele lui Leone și Corbucci l-au scos la suprafață: laconic, solitar, sceptic fără amărăciune, cu o integritate aparte, fără teză etică, periculos fără reclamă, cultivând o specie a anonimatului, discreția. Dublura este autenticul, acesta e jocul lui Tarantino în film, doar că pentru el nu există o scenă grandioasă, ci doar unele modeste, discrete, în culise, precum cea a confruntării cu un Bruce Lee infatuat, căruia cascadorul îi dă o lecție de cafteală.

filmul nu are un fir epic propriu-zis, sunt momente de pură delectare, precum cel în care Sharon Tate vizionează unul dintre filmele în care joacă ea însăși într-un cinema oarecare, întinzându-și picioarele fără cusur pe scaunul din față astfel încât îi putem vedea tălpile murdare, așa cum într-un alt cadru o putem auzi sforăind destul de sonor. Deambulația ei este urmărită cu atenție, grosplanuri peste grospalnuri care alternează cu o serie de cadre care etalează picioarele vedetei generează o atmosferă stagnantă pe care o colorează numeroasele afișe cu filme, unde regizorul cinefil se reflectă narcisic. Fără nimic biografic, Tarantino folosește acest discurs oblic pentru a vorbi despre ceea ce-i place și ceea ce nu, despre cinematografia cu care a crescut survolată acum la retrospectivă cu un ochi de cineast tentat de bricolaje. En passant îl vedem și pe Charles Mason, cel care o va asasina pe Sharon Tate și amicii ei, dar încă o dată Tarantino nu e interesat de istoria propriu-zisă a Hollywood-ului, nici măcar de cea de scandal, ci de o proiecție fantasmală a lui, de iluzia pe care o creează, de puterea sa de seducție, dar și de imensa butaforie pe care o reprezintă. Acestei seducții îi cad pradă seducătorii înșiși, actorii. În reședința lui Roman Polanski, Rick Dalton intră purtând aura unui celebru personaj de serial TV, iar emoția sa nu e mai puțin autentică pe fundalul scenei de violență anterioare, devenită și ea o iluzie, un efect cinematografic.

Finalul este tipic tarantinesc, reședința lui Rick Dalton devine scena unui masacru, la care participă trei hipioți, un bărbat și două fete de la Spahn Ranch-ul pe care l-au ocupat abuziv și care vor să dea o lecție Hollywoodului întorcând violența asupra celor care o impersonează pe marele și micile ecrane. Tarantino supralicitează în stilul cunoscut, violența e dusă la maxim, dar ea rămâne una de show, nu virează nicio clipă spre macabru sau maladiv ca în scenele gore ale lui Lynch, spre exemplu. Surprins în piscina sa de o atacatoare cu trăsături nipone și un cuțit în mână, Rick se întoarce înarmat cu un aruncător de flăcări, amintire dintr-un film cu naziști, și o incendiază pe hippioata isterică. Câinele lui Cliff mușcă cu poftă din orice membru îi cade sub colți, mursecând părțile moi ale justițiarului hippiot, iar Cliff însuși izbește cu voluptate fața lui Squeaky Fromme (Dakota Fanning), o roșcată antipatică, de majoritatea suprafețelor dure ale sufrageriei lui Rick. Este și acesta parte din cinematograful anilor 1970, trebuie să recunoaștem, și asemeni unui DJ, Tarantino știe să mixeze genurile astfel încât după Mrs Robinson al lui Simon & Garfunkel și ceva hipsterie minijupistă și groupie asezonate cu starlete să urmeze cel bun, cel rău și cel urât.