Prozatorul, acest mare omnivor

în volumul epistolar Inamici publici (Polirom, 2009), Michel Houellebecq îi mărturisea „inamicului“ Bernard-Henri Lévy că întotdeauna e destabilizat de ura fățișă, dar că, întocmai ca în cazul urticariei, nu se poate abține să nu se scarpine până la sânge de câte ori citește criticile „veziculelor eczematice“ Pierre Assouline de La République des livres, Didier Jacob de la L’Obs, François Busnel de la Lire etc. Asta cu atât mai mult cu cât simte din ce în ce mai des nevoia de a plăcea pentru, și nu în ciuda a ceea ce e, mergând chiar până la a dori să fie iubit tocmai pentru ce e mai rău în el (rău pe care-l depune ca un câine la picioarele publicului). Lansarea romanului Serotonină la începutul anului a fost un nou prilej de erupții, ca și de exaltări. Dacă susținătorii decretează: „Atenție, capodoperă!“ (LeParisien), „cel mai bun roman houellebecqian“ (dintre cele posibile), o proză „de-un realism absolut“ (Michel Crépu) etc., contestatarii acuză noua „escrocherie editorială“, venalitatea autorului care a declarat în Harper’s Magazine că Trump e președinte bun, doar pentru a-și asigura piață de desfacere (Jean-Yves Nau), un nou „ritual francez“ în jurul unei cărți considerate eveniment „dinainte de a fi publicată și citită, ba, într-o bună zi, dinainte de a fi scrisă“, viitoare teze de doctorat urmând a ne asasina cu „sumbrul urban“ și „criza agriculturii în Serotonină“ (Pierre Assouline).

Riscând la rându-ne „teze“ sforăitoare, să facem câteva observații. Lansat în ianuarie 2019 la Flammarion, editură la care au apărut cinci dintre cele șapte romane ale scriitorului, și tradus la Humanitas în colecția Raftul Denisei, Serotonină pare o cărămidă care dă să închidă edificiul de cuvinte început cu proza din Extinderea domeniului luptei (1994), dar și cu poemele din La poursuite du bonheur (1991), Le sens du combat (1996), pentru că Houellebecq e și poet (unii critici consideră poezia cea mai valoroasă parte a operei lui, scriitorul fiind de altfel recompensat cu premiul Tzara în 1991). Să tratăm însă cu precauție în chestiunea edificiului de cuvinte, nu pentru c-am avea de-a face cu un anticalofil (năstrușnică perspectivă asupra acestui scriitor „bej“), ci pentru că literatura nu înseamnă pentru el, după cum spunea în eseul din 1991, Rester vivant. Méthode, în mod esențial travaliu asupra limbii, cuvintele căzând în sarcina societății. Scriitorul declara în interviul acordat Laurei Adler în 2005 că va sfârși probabil cu poezie, însă, în răstimp, pare să fi lăsat „limbajul zeilor“ – poezia, în favoarea „limbajului uman“ – proza (în 2013 și 2014 a revenit totuși cu două volume de poezie). Hiperrealismul poeziei, plasate în intervalul dintre panică și plictis, deznădejde și maliție corespondează prin multiple pasaje cu cel din proză, în ambele registre scriitorul folosind tehnici de telescopare și de „ochean întors“, comutând de la foarte aproape, la ca văzut din avion sau chiar din farfurie zburătoare. Versuri precum „Les humains sous leur parapluie / Cherchent une porte de sortie / Entre la panique et l’ennui / (Mégots écrasés dans la boue). / Existence à basse altitude, / Mouvements lents d’un bulldozer; / J’ai vécu un bref interlude / Dans le café soudain désert“ (Midi Non réconcilié, Gallimard, 2014) par versiunea poematică a prozei, însă proza recuperează prin conținutul mai mare de „umanism“.

Serotonină turează multe teme houellebecqiene, la diferite viteze și înălțimi, închizând în particular cercul început cu Extinderea domeniului luptei, prin impresia că auzim o aceeași voce naratorială (extenuată după 25 de ani), dar și cu Particulele elementare, unde Bruno Djerzinski, predându-se personalului clinicii de psihiatrie din Verrières și primindu-și regulat porția de litiu („dar nu-i nimic, mie îmi place și așa“), îl anunță pe Florent-Claude Labruste din Serotonină, naratorul cu prenume de „poponar boticellian“, în vârstă de 46 de ani (vârsta la care au murit trei dintre scriitorii preferați ai lui Houellebecq: Baudelaire, Nerval, Lovecraft), dependent de Captorix, un antidepresiv (inventat) ale cărui efecte secundare sunt dispariția libidoului și apariția în pandant a impotenței. Etiologia Serotoninei nu poate ocoli „istorioarele autobiografice“ din Extinderea domeniului luptei, ce glosează despre rolul scrisului în temporizarea depresiei, el creând ordine în „ceața însângerată“, în „textura dureroasă a lumii“. Naratorul lansează aici două idei directoare, anume că dorința sexuală izvorăște dintr-o „veritabilă nodozitate existențială“ și că, în societățile liberale, sexul e „un al doilea sistem de diferențiere“ cel puțin la fel de atroce ca banul. În plus, avem o primă „artă a romanului“: „dispariția progresivă a relațiilor umane pune romanului anumite probleme […], cum să mai narezi iubiri pasionale ce se întind pe durata mai multor ani, făcându-și uneori simțite efectele pe mai multe generații? […] Forma romanescă nu e făcută să descrie indiferența sau neantul; ar trebui să inventăm o rostire mai plată, mai concisă și mai ternă“ (p. 51).

În descendența lui Schopenhauer (lumea nu e o frumoasă panoramă) și Baudelaire (două sentimente contradictorii în inima mea: oroarea în fața vieții, extazul în fața vieții), depresia nu are pentru Houellebecq cauze psihologice; pe măsură ce potențialul erotic și economic se diminuează ineluctabil cu vârsta, oamenii se confruntă cu un soi sau altul de depresie, lumea fiind astfel un loc populat cu actuali și viitori depresivi. Captorixul administrat lui Labruste manageriază „ultima linie dreaptă spre final“. E o mică pastilă care „nu creează, nici nu transformă“, ci „interpretează“, făcând trecător ce e definitiv, întâmplător ce e ineluctabil, iar viața – „artificială și cu un anume grad de rigiditate“ – un șir de formalități ce îți îngăduie să-ți muți pentru o vreme gândul de la moarte (p. 294). Nu fără justețe, Houellebecq e considerat un „depresiv vesel“ (Dominique Noguez). Sub amenințarea apatiei mizantrope, el vede în forma literară singura modalitate de a cadra angoasa, astfel încât sinuciderea să fie evitată.

Catalogat de detractori drept nou „roman de gară“, o supă (și mai) lungă reîncălzită de un unchi ramolit, în cel mai bun caz o autoparodie, Serotonină continuă un program literar. Pentru că există un program la acest prozator care, aidoma lui Lovecraft, își ia forța tocmai din faptul că scriitura conține „chestii“ („des trucs“) nu tocmai literare, că pare compusă din citate (inclusiv Wikipedia) și calcuri ce provoacă cititorului mefiență, ca și cum fiecare cuvânt ar fi impur, inautentic, flu, traficat. Fragmente discursive de calități inegale (unele îndoielnice) sunt puse de Houellebecq în același dispozitiv textual pentru a dinamiza, varia registrul narativ, astfel încât să redea, cum spune, multitudinea stărilor sale psihologice, dar și a disponibilităților cognitive. Întâlnirea cu Lovecraft (despre care a scris în 1991 un eseu important, H.P. Lovecraft. Contre le monde, contre la vie) are loc și la un nivel existențial, în sentimentul că viața e o carapace subțire pusă pe o realitate ostilă, neinteligibilă, sentiment prezent nu doar în distopiile Particulele elementare, Posibilitatea unei insule, Supunere, ci și în romanele (hiper)realiste Extinderea domeniului luptei, Platforma, Harta și teritoriul, Serotonină.

Noul roman prezintă o garnitură houellebecqiană cvasi-completă: un narator care, în pragul epuizării vitale, se pregătește de ieșire printr-un soi de „vaporizare“ orwelliană voluntară; o peregrinare pe harta (tip Michelin) a Franței rurale și pariziene, văzute cu ochi „străin“; digresiuni despre restaurante cu „fooding novator“, hoteluri mai prietenoase decât propria casă și garsoniere în care să-ți închei ca un „animal îmbătrânit, vătămat“ socotelile cu viața; episoade porno gang-bang („clasic“, dar și „canin“) și erotic-thriller asupra cărora planează neverosimilitatea; „veste galbene“ așa-zis avant la lettre, astfel încât să ne primim rația de „vizionarism“ houellebecqian; analize sociologice și teorii economice traficate etc. Houellebecq trimite cititorul pe diverse piste false. Prin rostirea plată, concisă și ternă pe care o propunea în 1994, aplatizează și în acest roman mărci textuale balzaciene, zoliste, camusiene ori paraliterare; apropie și depărtează continuu obiectivul camerei dinspre „universul mare“ spre cel mic; își intersectează traiectoriile cu cele ale naratorului, absolvent ca și el de Agronomie și cu iubită japoneză (în realitate, printr-o mică decalare: cu soție chinezoaică), astfel încât Houellebecq-ul real să fie înscris, prin anamorfoză, în interiorul ramei.

J’entrelace mes trucs, ne spune scriitorul, asta însemnând înlănțuirea de „șmecherii“ în și între cărți. După Particulele elementare și Posibilitatea unei insule, care panoramează pe tema dezlegării de uman, propunând soluții de depășire a condiției omului prin înlocuirea voluntară cu o specie nouă, asexuată și nemuritoare, senină, dar și teribil de apatică, Serotonină comută din nou pe „universul mic“, unde asistăm la aplicarea „protocolului de ieșire“, însă și la reangajarea unui vechi și inconturnabil dialog pentru umanitate: „Înțeleg acum punctul de vedere al lui Christos, exasperarea lui repetată în fața inimilor care stau ferecate: toți primesc semne, dar nu țin seamă de ele. Chiar trebuie să-mi mai și dau viața pentru toți amărâții ăștia? Chiar trebuie să fiu în halul ăsta de explicit? S-ar părea că da“ (p. 295).