Prokofiev a fost şahist

Concertul nr. 2 de Prokofiev cu un dirijor italian foarte bun, Gianandrea Noseda, și cu Orchestra simfonică londoneză din 2 septembrie de la Sala Mare a Palatului avându-l ca solist pe pianistul rus Denis Matsuev, a avut câteva coordonate simple. Un pianist tehnic cu multă forță fizică, cu o inconstanță a ritmului și a timpilor, care poate să aibă mai multe lămuriri.

Una din explicaţiile mele ar fi o insuficientă cunoaștere a stilurilor muzicale, o insuficientă calitate de control al ritmului, o dozare a energiei bazată pe concretețea facturii scrierii pianistice – deci pe problemele de dificultate tehnică – acolo unde sunt note multe se cântă mai lent, acolo unde sunt note puține, voința lipsită de metricitate nu mai are de ce să se agațe și atunci transformă tempo-ul într-unul mult prea rapid, disproporționat față de restul construcției sonore.

Paguba cea mare a acestui stil de cântat este pierderea intensității dramatice și, deci, precaritatea construcției dramaturgice a unei lucrări de o asemenea factură. Prokofiev este, după părerea mea, compozitorul cel mai bulgakovian ca imaginație din întreaga școală rusă (și sovietică bineînțeles). Are imagini alegorice, are personaje de fabulă, de poveste fantastică, asemeni anumitor fragmente din Bulgakov. Trebuie să aduc aminte aici muzica pe care a scris-o pentru filmele lui Eisenstein, în special Ivan Cel Groaznic și Alexandr Nevski. A compus o muzică atât de puternică, încât Eisenstein, care era un regizor cu mare cultură muzicală și cu mare sensibilitate nu numai la imagine, ci și la sunet, era capabil – și chiar a făcut de câteva ori asta – să modifice construcția frazei cinematografice pentru a nu tăia din muzica pe care o compusese Prokofiev pentru anumite scene. Ne dăm seama ce respect imens avea acest regizor de film – care a reușit aceste două mari capodopere ale cinematografiei mondiale pe care le-am numit mai sus – pentru a păstra valoarea și unicitatea frazării muzicale pe care Prokofiev o imagina ca însoțitoare și cumva ca un complement al ideii cinematografice. Aceste lucruri nu sunt gratuități, ci sunt legate strâns de sensibilitatea lui Prokofiev la imagine și eu cred că în acest al 2-lea concert al lui coexistă valențe de epopee medievală, precum celebra bătălie contra cavalerilor teutoni sau cea contra suedezilor. Exact tipul acesta de scene de bătălie epopeică sunt prezente mai ales în partea întâi a concertului în care, în plus, cadența de la finele acestei părţi, cadența lărgită a pianului, este de un dramatism copleșitor. Dar obținerea acestui dramatism este un întreg demers de o mare calitate artistică.

Nu prin forță fizică sau prin viteză se obține acest crescendo dramaturgic, ci printr-o atentă supraveghere a valorilor metrice, a motricității în favoarea expresiei artistice și nu de dragul motricității însăşi pe care, recunosc și toată lumea o știe, Matsuev o are din belșug. Este un pianist foarte tehnic, cu posibilități foarte mari din punct de vedere al forței și vitezei, dar care aici mi se pare că au fost puse pe un drum greșit în așa fel încât am avut impresia că, în loc să fie un film al imaginilor combinate dintre Eisenstein și Bulgakov, a fost de fapt un simplu meci de box în care forța și viteza loviturilor lui Matsuev l-au pus la podea pe Prokofiev în tot ce are el mai autentic ca stil și expresie muzicală. Prokofiev, însă, era șahist profesionist de categorie superioară !…

Am asistat în felul acesta la o demonstrație pianistică de forță și viteză în care păgubite au fost conținutul și mesajul, sensul și expresia profundă și autentică ale muzicii lui Prokofiev. Păcat de inadecvarea stilistică pe care a dovedit-o Matsuev. Sper că a fost o scădere pasageră și că nu așa își imaginează el acest concert.

versiunile pe care le am în ureche – una chiar din Festivalul Enescu –, celebra versiune cu Aldo Ciccolini cu o orchestră românească condusă de Mircea Cristescu la un Festival din anii 1960 – o versiune de mare plasticitate și de mare forță, și pianistică și muzicală – alături de versiunea binecunoscută a lui Askenazi din finala Concursului „Ceaikovski“ sau imediat după aceea, cred că în compania lui Kiril Kondrașin, cu Orchestra Simfonică de Stat a URSS, o versiune excepțională ca și acea a lui Ciccolini. Mai am în memorie o versiune auzită împreună cu ceilalți finaliști ai Concursului de pian de la Montreal în 1969: Orchestra filarmonicii din Montreal dirijată de Otto Werner Müller, avându-l ca solist pe Peter Rösel, un pianist est-german, câștigătorul premiului II la acea ediție, care a reușit o versiune de o soliditate și de o putere de caracter, de o forță de caracterizare dramaturgică absolut remarcabile.

Cred că Matsuev este capabil să facă lucrul acesta cu condiția să vrea. Am impresia că, totuși, în ultima vreme, acest pianist foarte dotat, face concesii puțin cam joase publicului mizând pe efecte primare de tip accelerando până la refuz, contraste dinamice simple între un mezzoforte lipsit de culoare și fortissimo absolut distrugător chiar și pentru instrumentul pe care cântă, nu numai pentru urechile celor care ascultă!

Sigur că pentru un public care nu cunoaște foarte bine lucrarea și nu are cu ce să compare această versiune, impresia poate fi spectaculoasă. Dar aici eu vorbesc de Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Prokofiev, o piesă la care țin foarte mult, deși eu nu am cântat-o, dar am lucrat-o de mai multe ori cu studenți de-ai mei sau cu elevi de-ai mei – mi-aduc aminte că am lucrat-o foarte bine cu Andrei Vieru care a și cântat-o – și cred că trebuie să ne așteptăm și să sperăm totodată ca Matsuev să se pună la lucru cu mai multă seriozitate în descifrarea sensurilor acestei partituri. 

P.S. Nu este oare nedrept să-i cerem lui Matsuev mai multă seriozitate când în viața muzicală internațională, foarte comercializată, tabloidizată la extrem, contează aproape mai mult imaginea decât sunetul, și contează mai mult amănuntele picante din laboratorul de creație al autorului sau al interpretului sau pur și simplu din viața interpretului decât adevărul muzicii pe care o cântă ? Te adresezi unui public în parte infantilizat de aceste deveniri către spectaculozitate gratuită, către „cârligele“ cu care trebuie acum să-l convingi.

Nu se mai vorbește astăzi de respectarea adevărului unei partituri sau a sensurilor unei muzici.

Nu e oare nedrept, spun, să-i cerem lui Matsuev să facă această performanță ? Asta este doar apanajul caracterelor foarte puternice, această performanță. Acum, Adevărul Muzicii îl spun puțini, din ce în ce mai puțini. Şi pentru că nu mai contează aproape deloc pentru public. Contează demonstrația de acrobație, „fără plasă“, și contează ca interpretul, interpreții în general, „să scape cu viață“, cu toate riscurile și cu toate dificultățile. Deși majoritatea interpreților nu-și asumă adevăratele riscuri: cele de a nu miza strict pe tehnică, ci de a pune înainte de toate profundul Adevăr al Muzicii.