N-ar fi deloc potrivit să spunem că Festivalul enescian al muzicii aduce doar o succesiune a marilor colective simfonice europene, a șefilor de orchestră de mare faimă, a unor identități solistice de renume. Este mai mult decât atât, consider că avem posibilitatea de a observa marile însemne ale cântului orchestral drept valori supreme ale culturii actului artistic susținut în ansamblu. Căci, să nu uităm, cu un secol și jumătate în urmă, cu deplin temei, Richard Wagner a fost cel care observa că acolo unde există orchestră simfonică se poate vorbi de cultură, de civilizație. Și sunt, desigur, în Europa noastră, bântuită de griji de tot felul, asemenea nuclee de înaltă civilizație privind comunicarea, privind cântul în ansamblu. Este o demonstrație pertinentă privind calitatea mediului care a produs un asemenea fenomen. Cum este, spre exemplu, Capela de Stat din Dresda, condusă zilele trecute de Myung-Whun Chung, una dintre prezențele dirijorale importante ale zilelor noastre.
Să nu uităm, încă în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, faimosul ansamblu din Dresda era perceput drept formația orchestrală concurentă a Filarmonicii berlineze situată în partea de vest a capitalei germane. Este și astăzi o formație de mare clasă, formație a cărei identitate aparte o regăsești, spre exemplu, în repertoriul clasic german, de la Haydn și Mozart, la Beethoven și Johannes Brahms. Ne dovedește acest lucru programarea pe parcursul unor concerte succesive a celor două simfonii brahmsiene atât de distincte una față de cealaltă, cea în re major și cea în mi minor. Ambele dezvoltă sentimentul nostalgic al omului în relația cu natura. Discursul muzical își urmează traseul firesc, tematica este clar expusă într-o construcție simfonică atent rostuită, dirijorul implicându-se în a urmări împlinirea evoluției muzicale așa cum a gândit-o Brahms însuși. Important rămâne faptul că versiunea este realmente credibilă. Sunetul clar, luminos al corzilor se dovedește a fi fost bine echilibrat faţă de flexibilitatea coerentă a lemnelor, cu suportul maleabil dar ferm al alămurilor. În ultima simfonie, părțile a doua și cea finală au adus o angajare ferventă a muzicienilor ansamblului, a șefului de orchestră. Passacaglia, construcție magnifică, aduce culminația simfonismului brahmsian drept corolar al unui ciclu evolutiv de cultură, de la Bach, la Beethoven și, de aici, la Brahms însuși.
În concert, marele spectacol al muzicii a fost oferit însă de pianista Yuja Wang, cunoscută a fi o prezență artistică de-a dreptul percutantă, artist bine cunoscut publicului bucureștean dintr-o ediție anterioară a Festivalului. Captivant îmi apare faptul că a ales să prezinte o lucrare mai puțin spectaculoasă a lui Rachmaninov, anume cel de al 3-lea Concert în re minor. Susținerea interioară se realizează pe spațiile largi ale unei evoluții extinse marcate aici de o sensibilitate consistentă, atent dominată. Notabil este faptul că dezvoltă un rafinament timbral uimitor într-o tanscripție lisztiana a liedului lui Schubert, Margareta la vârtelniță, de asemenea pe parcursul melodiei din opera Orfeo de Gluck, momente oferite cu generozitate, la cererea insistentă a publicului.
Întâlnirea cu pianistul Evgheni Kissin asigură contactul cu o altă puternică personalitate! În compania Orchestrei Naționale a Franței, a dirijorului Emmanuel Krivine, pianistul Kissin a dat o dimensiune de supremă grandoare Concertului în la major de Liszt. Sunetul este văzut aici drept pisc înalt al expresiei, al declamației pianistice, de o uimitoare elocvență pe care pianistul o susține drept atribut al marelui spectacol romantic al muzicii. Mai puțin inspirat, dar făcând deliciile unui public de melomani, la cererea insistentă a acestora a oferit o prelucrare jazzistică de mare antren sonor. Nu toți acceptă că sunetul pianistic de elaborare – să o numim – clasică nu are nimic comun cu percutanța pianistică a clapelor din muzica de jazz, cu complexul timbral al acestuia. Moda și gustul comun copleșesc uneori chiar și marile spirite ale muzicii.
Seducția sonoră a căutării sunetului potrivit în drumul spre marea muzică, o putem observa în cazul violonistei Julia Fischer, un spirit a cărui noblețe marchează identitatea însăși a sunetului. Sunt operate descoperiri uimitoare în substanța însăși a muzicii. Mă refer la realizarea Concertului brahmsian în re major, o operă grandioasă căreia tânăra violonistă îi descoperă subtilități timbrale ce sporesc complexul expresiv ideatic al acestei capodopere; mai puțin pe direcția etalării bravurii instrumentale inerente acesteia. Din păcate, nu a găsit în muzicienii Orchestrei Radiodifuziunii berlineze parteneri pe măsura intențiilor domniei sale. În numeroase situații, sunetul viorii a fost acoperit de orchestră.
Dintre tinerii soliști prezenți în concertele Festivalului, un comentariu aparte trebuie acordat pianistului Daniel Ciobanu, un temperament ardent hrănit de o ardere interioară realmente creativă, cum s-a putut constata acest lucru pe parcursul celui de al 3-lea Concert, în do major, de Serghei Prokofiev, în realizarea căruia etalează o uimitoare paletă timbrală. Concentrarea expresiei capătă la Daniel Ciobanu o intensitate de-a dreptul explozivă, atent percepută de dirijorul Cristian Mandeal în compania admirabilului colectiv simfonic al muzicienilor Orchestrei Naționale Radio din Varșovia. Este deținător al unor importante distincții internaționale. În anul 2017 a fost unul dintre laureații de vârf ai Concursului Arthur Rubinstein de la Tel Aviv.
Trebuie recunoscut, personalitatea pianistei Elisabeth Leonskaja este mult prețuită de publicul bucureștean. Revine cu bucurie, cu credința că adresarea ei are ecou. Și nu oricare! Leonskaja este iubită pentru că la rândul ei dăruiește din preaplinul unei sensibilități luminoase, stenice. În urmă cu aproape șase decenii, în 1964, câștiga laurii uneia dintre primele ediții ale Concursului Internațional Enescu. Zilele trecute, prezentându-ne Imperialul beethovenian la Ateneul Român – în compania muzicienilor Orchestrei Simfonice a Radiodizuziunii din Viena, ansamblu condus de dirijorul Horia Andreescu – Leonskaja demonstrează că dispune în continuare de o încărcătură spirituală iradiantă pe care știe a o împărtăși.
Câteva au fost momentele festivaliere care m-au împlinit personal, pînă în acest moment, care mi-au adus bucuria de a mă fi aflat în vecinătatea capodoperei exemplar puse în valoare prin strădania muzicinilor performeri. Sunt concertele conduse de Vladimir Jurowsky la pupitrul dirijoral al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Berlin. Die Frau ohne Schatten / Femeia fără umbră, este o poveste fantastică, moralizatoare, compusă de Richard Strauss pe textul oferit de libretistul său preferat, poetul Hugo von Hofmannsthal. Am avut percepția reală a nivelului suprem la care se poate ajunge în materie de profesionalism: vocile, ansamblurile, orchestra, Corul de Copii Radio condus de maestrul Răzvan Rodos, ilustrația vizuală multimedia datorată regizoarei Carmen Lidia Vidu. Celălalt moment este acela al prezentării capodoperei enesciene Simfonia a 3-a, în do major, sub baghera lui Jurowsky, opus realizat și acesta cu concursul muzicienilor berlinezi, al Corului Academic al Filarmonicii bucureștene, ansamblu condus de maestrul Iosif Ion Prunner.
Dar momentele enesciene semnificative nu au fost puține. Am în vedere Sonata în fa minor pentru vioară și pian, prezentată de cuplul cameral Julia Fischer – Henry Bonamy. Au putut fi descoperite subtilități violonistice timbrale aparte, ne-puse în valoare până acum. De asemenea cele două Arii populare, opus în parte inedit, pentru vioară solo, prezentat de violonista Luminița Petre. Un moment aparte: violonistul David Grimal – de această dată în compania pianistului Grygor Asmanian – a prezentat marea capodoperă enesciană, Sonata a 3-a în caracter popular românesc. Cu totul remarcabilă s-a dovedit a fi fost versiunea pe care dirijorul Horia Andreescu în compania Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Viena, a dat-o celei de a 3-a Suite, Săteasca. Sugestia timbrală a imaginilor copilăriei s-a ridicat deasupra aspectului aparent pitoresc al lucrării.
S-a spus în numeroase rânduri că evenimentele Festivalului enescian se constituie într-un veritabil brand de țară. Este posibil. Cert rămâne faptul că este un eveniment de specială identitate, poate cel mai important de acest fel, în concertul internațional al valorilor europene și internaționale.