Construite în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în marea lor majoritate în cartierele chic de pe malul drept al Senei, pasajele pariziene au apărut grație solidarității proprietarilor de prăvălii care au contribuit la amenajarea unui acoperiș de sticlă pentru a închide o stradă și a o transforma astfel într-un fel de refugiu pentru trecătorii surprinși de ploaie. Aceștia erau astfel tentați să frecventeze puzderia de magazine și să se ocupe de cumpărături pe durata intemperiilor. Astăzi ca și ieri, ele alcătuiesc un parcurs neconvențional al hoinarului decis să le străbată fără intenție și fără scop, de bună seamă pentru că nu prea intră în sfera de interes a turismului mai vechi sau mai nou. Doar parizienii versați le știau farmecul și puterea de atracție într-o vreme mai mult sau mai puțin îndepărtată, când rătăcirea prin urbe avea o înaltă semnificație culturală, diferită de modesta promenadă și mai ales de stupida deplasare în interes de afaceri.
Pe la 1840 a existat la Paris o adevărată modă a fiziologiilor : o serie de lucrări de mici dimensiuni foarte apreciate în rândul publicului care afla, pe diferite note umorsitice, cum poate fi recunoscut un englez la Paris, o grizetă, un călător, un jurnalist sau un student. Însoțite adesea de ilustrații realizate de artiști celebri, între care Daumier și Gavarni, fiziologiile erau o sursă suplimentară de divertisment într-o lume care avea timp și poftă de distracție. Printre acestea există o Physiologie du flâneur apărută la 1841, datorată lui Louis Huart, jurnalist la „Charivari”, principalul ziar de opoziție în epocă. În paginile acestui opuscul, un scurt capitol tratează despre pasajele pariziene, cu predilecție despre diferența dintre flâneur și badaud (gură-cască), ori individul grăbit. De exemplu, acesta din urmă trece prin pasaje cu intenția de a scurta drumul, în timp ce primul pierde noțiunea timpului, ba chiar și a spațiului, rătăcind aiurea prin magicele galerii. Astfel încât, spune Huart, hoinarul ar fi profund nefericit dacă pasajele n-ar fi existat, în vreme ce acestea din urmă n-ar exista fără flâneurs. „Aux flâneurs, les passages reconnaissants !“ ar fi deviza numai bună de așezat pe frontonul lor.
Cel care a atras atenția asupra pasajelor pariziene încă din anii treizeci este filosoful german Walter Benjamin care, refugiat la Paris, petrece un deceniu la Biblioteca Națională a Franței pentru a scoate la lumină surse și documente despre Parisul secolului al XIX-lea. Benjamin a scris în două rânduri, în 1935 și în 1939, un soi de proiect intitulat Paris, capitale du XIXe siècle, la cererea unor prieteni (unul din ei este Max Horkheimer) refugiați la Geneva și New York. Cele două variante au fost publicate postum sub titlu omonim, împreună cu miile de fragmente și citate adunate de Benjamin în lungul său sejur parizian. Volumul de aproape o mie de pagini acoperă diverse zone de interes antropologic, social, filosofic și cultural despre Parisul secolului XIX. În proiectul inițial, apariția pasajelor este legată de comerțul de țesături, promovat de ceea ce se numea în epocă magasins de nouveautés, precursoare ale marilor magazine din a doua jumătate a veacului. Mărfurile depozitate în aceste spații erau destinate să atragă o clientelă înstărită, interesată de producțiile recente ale unei industrii care răspundea nevoii de reprezentare artistică prin obiectul de lux fabricat în serie, grație progresului tehnic. Pasajele sunt în același timp rezultatul dezvoltării arhitecturii metalice, care folosea cu predilecție fierul ca material de construcție, fapt rareori întâlnit înainte de perioada Restaurației. Cele două tipuri de înnoire, unul comercial, altul arhitectonic, au condus la apariția lor, de altfel rapid deturnată spre divertisment, căci pasajele devin după 1840 spații care adăpostesc teatre și restaurante, fără ca acestea din urmă să elimine în totalitate localurile comerciale. Tot în ordinea divertismentului poate fi situată apariția panoramelor, care sunt uneori amplasate în pasaje. Unul dintre acestea se numește de altfel Passage des panoramas.
Ce funcție poate fi însă atribuită pasajelor? Ce oferă ele peregrinului citadin în afară de ceea ce poate fi găsit la orice colț de stradă? Baudelaire nu le amintește niciodată în poezia lui, iar Balzac, atunci când o face, subliniază puterea lor de atracție comercială („Le grand poème de l’étalage chante ses strophes de couleurs depuis la Madeleine jusqu’à la porte Saint-Denis“). Benjamin a scris în mai multe rânduri despre Baudelaire. Într-unul din studii consacră pagini interesante despre recurența câtorva teme, cum ar fi boema, modernitatea, flaneria; problema pasajelor, în cursul analizei, revine în mai multe rânduri. Sub Napoleon al III-lea, trotuarele nu erau suficient de largi pentru fluxul neîntrerupt al trecătorilor. Create în scopuri comerciale, pasajele au reușit să atragă o mulțime de mușterii primiți cu fast de această lume în miniatură, a cărei principală calitate constă în amestecul de confort burghez și stradă, prin care se poate trece fără efort și fără grijă, în deplină siguranță, oricine putându-se abandona propriilor reverii. Este vorba despre arta de a transforma spațiul public, adică bulevardul, în interior. Cel care practică flaneria se simte printre imobile la el acasă, precum burghezul între patru pereți. Plăcile care indică numele diverselor societăți îndeplinesc același rol pe care îl au picturile din salonul burghez, pereții sunt pupitrul pe care hoinarul își deschide carnetul de note, chioșcul de ziare devine bibliotecă iar terasa cafenelei se transformă într-un bow-window de unde interiorul „salonului“ se lasă contemplat la sfârșitul zilei de muncă. Ceea ce nu este puțin lucru, dacă se ține seama de omniprezența ochiului vigilent al celui de-al doilea imperiu, al cărui interes este orientat spre posibilitatea de asociere a cetățeanului anonim, bănuit de latentă conspirație împotriva regimului. Pasajele sunt prin urmare un refugiu contra intemperiilor de orice fel, inclusiv politice. În cursul numeroaselor revolte care au zguduit Parisul de-a lungul secolului, nici o baricadă nu a fost semnalată în vreun pasaj. Epoca lor de glorie apune însă după Marele Război, când comerțul de noutăți decade iar marile bulevarde își pierd interesul pentru publicul burghez, atras în anii de euforie postbelici spre alte centre de divertisment. În cursul refugiului în sudul Franței (1940-41), Francis Carco constată decrepitudinea pasajelor în anii treizeci, în ciuda animației de pe marile bulevarde. Odinioară strălucitoare, galeriile de sticlă au devenit întunecoase, iarna lumina trebuie aprinsă după-amiaza devreme, iar prăvăliile și-au pierdut splendoarea de altădată. Mărfurile expuse sunt îndoielnice, comercianții suspecți, ornamentele din stuc scorojite, grila de fier ruginită. Decorul degajă un soi de atracție, de complicitate echivocă, din care lipsesc însă animația, ritmul, densitatea. Este departe epoca în care o mulțime molcomă și elegantă trecea prin aceste pasaje fără grabă, venea, pleca, se saluta, schimba reflecții, ocheade, surâsuri sau lungi priviri de invidie ori de dispreț. Iar la urâțenia lor se asociază dubioase specimene umane atinse de senectute, decăzute din poziția de prosperitate și faimă din trecut.
Acest decor îi este familiar lui Céline, care și-a petrecut copilăria în pasajul Choiseul, pe care îl evocă în Mort à crédit. Imaginea locului de baștină care se degajă din năzdrăvana poveste a pățaniilor lui Ferdinand este sumbră, încărcată de șarja caricaturală adăugată din belșug pe felia de viață nefericită, inclusiv familială, a personajului.
Pasajul, cum îl numește naratorul, este un loc infect, numai bun pentru a putrezi printre dejecții de tot felul, infestat de mirosul de gaz, în care soarele poate fi ușor eclipsat de plapânda flacără a unei lumânări. Sub bacheta magică a literaturii, această urâțenie va fi transfigurată într-o delirantă feerie sub pana aceluiași Céline și a unui alt contemporan – l-am numit aici pe Louis Aragon, un romancier la fel de poznaș la începuturile lui literare – ceea ce se va vedea în episodul viitor.
________________
1 Republicată de Ed. L’Éveilleur, 2018.
2 Op. cit., p. 99.
3 Walter Benjamin, Paris, capitale du XIXe siècle. Le Livre des Passages, trad. de Jean Lacoste, Editions du Cerf, 1989.
4 Apud W. Benjamin, Op. cit., p. 66.
5 Cf. W. Benjamin, Le Paris du Second Empire chez Baudelaire (scris în 1938), în Charles Baudelaire, trad. de Jean Lacoste, Ed. Payot, 1994, p. 21-145.
6 W. Benjamin, Op. cit., p. 58.
7 Nostalgie de Paris, Gallimard, 1952, p. 37-39.
8 Louis-Ferdinand Céline, Mort à crédit, Gallimard, 1994, p. 72.