Boom editorial (și) în România: Yuval Noah Harari

Este, probabil, istoricul momentului. Nu numai în România – aici unde cărțile sale au conturat, imediat după publicarea primului titlu, un adevărat „fenomen Harari“ –, ci în întreaga lume. În țara noastră, cele trei volume pe care Yuval Noah Harari le-a publicat (toate trei, la Editura Polirom în seria „Historia“) au trecut deja binișor de 250.000 de exemple vândute (în doi ani de existență în piață); în lume, tirajele totale vândute de această „senzație“ a istoriografiei mondiale depășeșc multe milioane.

Harari este doctor în istorie la „University of Oxford“ și profesor de Istorie universală la Departamentul de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim. Are 43 de ani și, deși din 2019 (conform propriei mărturii) a renunțat la smartphone, este un redutabil utilizator al noilor tehnologii pentru a-și face cunoscute ideile. Harari este, de asemenea, un foarte solicitat (și apreciat) autor de conferințe publice pe teme de istorie și de istoria ideilor; în primăvara acestui an, el a venit pentru prima oară în mod oficial și în România, unde a fost special guest star al unei prestigioase serii de conferințe.

Sapiens

Prima carte publicată în limba română este aceeași cu prima carte publicată vreodată de Harari. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii – acesta este primul titlu în ordine cronologică al operei de istoric a lui Yuval Noah Harari – a apărut în versiunea originară în 2011 (în ebraică), iar în 2017 în românește (având ca reper ediția în limba engleză – din 2014, cea care, în relativ scurt timp de la apariție, avea să îi asigure istoricului israelian statutul de super-star mondial). Sapiens. Scurtă istorie a omenirii este tradusă în peste 45 de limbi internaționale.
Volumul prim este, între altele, și unul care ne dă indicii îndestulătoare despre metoda de a înțelege și de a face istorie pe care o practică acest neobișnuit istoric (despre care, à propos, există mai multe referințe cum că, în fiecare an, se retrage pentru cel puțin 30 de zile, în scopul de a medita în tăcere, departe de oameni și de instrumentele new media și social media). La bază specializat în istorie medievală și în istorie militară, Y. N. Harari este, în discursul istoric pe care îl practică, departe de ceea ce s-ar putea numi istorie clasică, deci departe de binecunoscute accente puse de acest narativ care a dat până relativ recent regula în domeniul istoric pe rolul marilor evenimente și al marilor personalități în istorie. Nu ocolește asemenea repere, desigur, ci le include în scenarii de analiză și interpretare mult mai complexe, în interiorul cărora regăsim o pasiune ieșită din comun pentru scenarii explicative inspirate copios din științe psihologice și din științele recente – bunăoară, pentru genetică sau neuroștiințe. Harari împarte istoria cunoscută sau presupusă în baza unor dovezi, logic, din ce în ce mai puțin pe măsură ce ne duce în trecut în 4 mari etape (cărora le putem atașa termenul de „revoluții“; nu neapărat de „evoluții“, pentru că nu există neapărat o linearitate în tot acest traseu și mai ales fiindcă nu știm dacă partea ultimă a acestei istorii este sau nu unul cu „happy-end“): i)revoluția cognitivă; ii) revoluția agricolă; iii)unificarea umanității; iiii) revoluția științifică. În primul dintre cele patru perioade, Homo sapiens, mare personaj al acestei cărți, își face simțită pregnant prezența dominatoare. Continuă să domine – tot mai copios – și celelalte două perioade la care face trimitere Harari. Dintre toate speciile de oameni despre care sunt dovezi că au existat, Homo sapiens face diferența (într-o competiție extrem de dură) pentru că înzestrările sale – nu în primul rând de ordin fizic – i-au asigurat redutabile avanjate competitive. În cuvintele autorului: „de la începuturile Revoluției Cognitive, Homo sapiens a trăit așadar într-o realitate duală. Pe de o parte, realitatea obiectivă a râurilor, copacilor și leilor; iar pe de altă parte, realitatea imaginată a zeilor, națiunilor, corporațiilor. În timp, realitatea imaginată a devenit tot mai puternică“. Sau, într-o altă exprimare: „până la Revoluția Cognitivă, actele tuturor speciilor umane țineau de domeniul biologiei sau, dacă preferați, al preistoriei (tind să evit termenul de preistorie, deoarece implică în mod eronat faptul că oamenii formau o categorie proprie chiar și înainte de Revoluția Cognitivă). Începând cu Revoluția Cognitivă, narațiunile istorice iau locul teoriilor biologice ca instrument fundamental pentru a explica dezvoltarea lui Homo sapiens. Pentru a înțelege nașterea creștinismului ori Revoluția franceză, nu este suficient să înțelegem interacțiunea genelor, hormonilor și organismelor. E necesar să ținem cont și de interacțiunea ideilor, imaginilor și fanteziilor“.
A propos de dominația lui Homo sapiens în „scurta istorie a omenirii“: acesta este cel puțin la fel de dominator și în intervalul (departe de a fi unul închis) desemnat prin formula de „revoluție științifică“. „Această carte a început prin a prezenta istoria drept stadiul următor dintr-un continuum în care fizica e succedată de chimie, iar aceasta de biologie. (…) Desigur, selecția naturală i-a dat lui Homo sapiens un teren de joc mult mai mare decât i-a dat oricărui alt organism, dar acest teren a avut totuși limitele sale. Consecința a fost că, în ciuda tuturor eforturilor și realizărilor, sapiens sunt incapabili să se elibereze de limitele lor determinate biologic“, notează Harari. Și continuă: „însă în zorii secolului XXI acest lucru nu mai este adevărat: Homo sapiens transcende aceste limite. El începe acum să anuleze legile selecției naturale, înlocuindu-le cu legile proiectării inteligente“. „Astăzi e pe punctul de a deveni zeu, gata să dobândească nu doar tinerețea veșnică, ci și capacitățile divine de a crea și de a distruge“, scrie Harari, (poate) profetic, în orice caz cu îngrijorare, despre prezent și, cel puțin în egală măsură despre viitorul istoriei omenirii. Căci, à propos de viitor, „există ceva mai periculos decât niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?“. Noilor „zei“ la care face referire la finalul cărții sale de debut, Harari le dedică o întreaga carte – Homo Deus

Homo deus

Volumul cu numărul doi al istoricului israelian (publicat în premieră în 2015, iar în românește, în 2018) este, în mod evident (și inevitabil) într-o măsură mult mai mare speculativ prin comparație cu primul. De altfel, subtitlul pentru care opează autorul, ne indică această fatalitate a registrului interpretativ-speculativ – cartea e nu mai puțin decât o „scurtă istorie a viitorului“. „Asemenea marilor epopei, Sapiens avea nevoie de o continuare. Aceasta este Homo deus, în care viitorul, după toate probabilităţile apocaliptic, este imaginat în detaliu. E un scenariu fascinant al nenumăratelor moduri în care am putea să dăm greş din cauză că vrem prea mult“ – este notița de întâmpinare din „The Observer“, inspirat aleasă de editorii români pentru a marca diferența specifică a acestei cărți.

Scurta istorie a viitorului este, între altele, și o carte-avertisment cu privire la un neobișnuit (și neanticipat la data la care formula pe care o vom menționa imediat a devenit faimoasă) scenariu de „sfârșit al istoriei“ – „istoria a început când oamenii au inventat zeii și se va sfârși când oamenii vor deveni zei“.
Dacă în Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, homo sapiens are parte de o examinare directă, „perpendiculară“ am putea spune, ceea ce face Harari cu „personajul“ său favorit în Homo deus. Scurtă istorie a viitorului ține mai degrabă de o „privire laterală“. Sunt trei mari secțiuni care dau reperele de arhitectură ale acestei cărți. În primele două, istoricul israelian upgradează copios istoria (deja cunoscută din cartea sa de debut) a lui „Homo sapiens; narațiunile istoriografice din această masivă secvență a demonstrației pe care le propune Harari țin de momentele în care „Homo sapiens“ „cucerește lumea“ și „conferă sens lumii“. Când – de-a lungul mileniilor – „dă sens lumii“, Homo sapiens se confruntă cu sărăcia, dizarmonia lumii, cu foamete, cu bolile, cu moartea, cu bătrânețea, cu violența. Împotriva tuturor acestora, marele personaj al istoriei gândite și povestite de Yuval Noah Harari înregistrează, în progresie, din ce în ce mai multe victorii de etapă. „Succesul naște ambiție, iar realizările noastre recente îndeamnă acum omenirea să-și stabilească obiective și mai îndrăznețe“, notează Harari. Nu întâmplător, și un obiectiv precum acesta: „întrucât am ridicat omenirea deasupra nivelului animalic al luptelor pentru supraviețuire, ne vom propune acum să-i preschimbăm pe oameni în zei și să-l transformăm pe Homo sapiens în Homo deus“. Proiectul accelerat de (altfel de) „îndumnezeire“ în care Homo sapiens – aceasta este convingerea adâncă a lui Harari – e deja puternic implicat este unul care poate fi desemnat prin ambivalența termenului de „triumfalism“. Un asemenea proiect este semnul forței extraordinare pe care Homo sapiens și-a construit-o (și care crește în urma alianțelor cu tehnologiile recentisime) și, totodată, e semnalul unei vulnerabilități, și ea într-o progresie semnificativă. Punând la lucru din nou (ca și în cartea de debut) instrumente, tehnici, experimente, teorii, date, rezultate dintr-un evantai de cunoaștere realmente impresionant (care merge de la istoria clasică până la teorii sociologice, psihologice, neuroștiințifice, computaționale dintre cele mai recente), Harari „desenează“ un profil posibil al marelui proiect („cu multiple ramificații“) care se regăsește deja pe agenda omenirii: „odată ce tehnologia ne va permite să reconfigurăm mintea omului, Homo sapiens va dispărea, istoria omenirii va lua sfârșit și va începe un tip de proces cu totul nou, pe care oamenii ca mine și ca voi nu îl pot înțelege. Numeroși cercetători încearcă să preconizeze cum va arăta lumea în 2100 sau 2200. E o pierdere de vreme. Orice predicție de valoare trebuie să ia în calcul abilitatea de a reconfigura mintea omului, iar asta este imposibil“. Și, mai departe, decupaj din același argument care are și o valoare proiectivă: „putem fi relativ siguri că oamenii vor încerca să obțină îndumnezeirea, deoarece au nenumărate motive să-și dorească un asemenea upgrade, precum și nenumărate modalități de a o dobândi. Chiar dacă o cale promițătoare se dovedește a fi o fundătură, vor exista rute alternative“. Din cale-afară de speculativ (șarmant-speculativ, căci imaginația lui Harari este una debordantă), „Homo deus” nu invită la panică – „cel puțin nu imediat“. Cartea nici nu dă detaliile viitorului, ci numai direcția acestuia (de neevitat, așa cum pare să răzbată din tonul istoricului): „în goana după sănătate, fericire și putere, oamenii își vor schimba treptat mai întâi o trăsătură, apoi alta și alta, până când nu vor mai fi umani“.


21 de lecții
Cea mai recentă apariție editorială a lui Yuval Noah Harari – publicată la mijlocul lunii septembrie a lui 2018 și, foarte prompt, practic la numai câteva zile de la data premierei editoriale, tradusă și la noi – a beneficiat de un eveniment de lansare care a potențat poziția de piață a acestui volum. Alături de autor, „în conversație“ cu acesta de fapt, s-a aflat foarte frumoasa, foarte expresiva și sofisticata actriță Natalie Portman. N. Portman nu e, de altfel, la prima „trecere a granițelor“ profesiei pentru care e atât de binecunoscută (și răsplătită, căci e deținătoare și de Oscar, între altele, pentru cel mai bun rol feminin); cu câțiva ani în urmă, ea a fost implicată într-un (cel puțin) cochet schimb epistolar cu „copilul teribil“ al literaturii americane, Jonathan Safran Foer; emailurile trimise ce cei doi unul altuia au fost publicate în „New York Times“. De asemenea, ea a regizat filmul „Poveste despre dragoste și întuneric“, autobiografia impresionantă a lui Amos Oz; în acest film, făcut cu binecuvântarea caldă a marelui scriitor israelian, Natalie Portman e și actriță, în rolul Faniei Oz, mama lui Amos Oz, purtătoare al unui destin teribil. Discuția dintre Harari și N. Portam este, de altfel, publică – poate fi vizionată pe canalul de youtube al istoricului israelian.
21 de lecții pentru secolul XXI este, structural, în bună măsură diferită de precedentele două cărți. Dacă despre Sapiens și despre Homo deus am putea spune că, la limită, fiecare volum este cartea unui singur mare predicat, a analizei unui singur mare argument, evantaiul tematic din 21 de lecții… este unul extrem de variat. Pe repede înainte, această carte este despre: deziluzionare, muncă, libertate, egalitate, comunitate, civilizație, naționalism, religie, imigrație, terorism, război, smerenie, Dumnezeu, secularism, ignoranță, dreptate, post-adevăr, științifico-fantastic, educație, sens, meditație. Cu alte cuvinte, ea este mai multe tipuri de provocări majore cărora oamenii de astăzi trebuie să le facă față – desemnate de Y.N. Harari cu următoarele formule: provocări tehnologice, provocări politice, disperare & speranță, adevăr și flexibilitate.
21 de lecții pentru secolul XXI este, deci, o carte a prezentului; Sapiens era una mai degrabă a trectului, în vreme ce Homo Deus – una mai degrabă a viitorului. „Agenda mea aici este globală. Analizez forţele majore care modelează societăţile din întreaga lume şi care vor influenţa, probabil, viitorul planetei noastre în ansamblu. Poate că schimbarea climatică nu îi preocupă câtuşi de puţin pe oamenii care se confruntă cu o problemă de viaţă şi de moarte, dar e posibil ca la un moment dat să facă mahalalele din Mumbai nelocuibile, să trimită noi valuri uriaşe de refugiaţi pe Mediterana şi să declanşeze o criză globală a sistemului sanitar. Realitatea se ţese din numeroase fire, iar această carte încearcă să trateze diferite aspecte ale situaţiei noastre globale dificile, fără să pretindă că este exhaustivă. Spre deosebire de Sapiens şi Homo deus, cartea de faţă nu îşi propune să fie o naraţiune istorică, ci mai curând o selecţie de lecţii. Aceste lecţii nu se încheie cu soluţii simple, ci îşi propun să dea şi mai mult de gândit şi să-i ajute pe cititori să ia parte la unele dintre cele mai importante dezbateri ale vremurilor noastre.“, scrie Harari despre diferența specifică a acestui proiect editorial deasupra căruia plutește, trebuie spus aceasta, duhul unui discurs destul de pronunțat stângist în sens academic-occidental, progresist. Cu o nuanță importantă, care se cuvine a fi și ea neapărat menționată și reținută: „O bună parte din carte dezbate neajunsurile viziunii liberale despre lume şi ale sistemului democratic. Asta nu pentru că aş crede că democraţia liberală este exclusiv problematică, ci mai curând întrucât, după mine, este cel mai de succes şi mai versatil model politic pe care l-au creat oamenii până acum ca să facă faţă provocărilor lumii moderne. Deşi poate că nu e potrivit pentru orice societate, în orice stadiu de dezvoltare, şi-a dovedit valoarea în mai multe societăţi şi în mai multe situaţii decât oricare dintre alternativele sale. Prin urmare, atunci când examinăm noile provocări pe care le avem în faţă, este necesar să înţelegem limitările democraţiei liberale şi să explorăm felul în care putem să-i adaptăm şi să-i îmbunătăţim instituţiile actuale“.