Trecut, prezent, viitor

Legăturile generațiilor actuale cu trecutul sunt slăbite și tare complicate. Dezamăgite profund de perioada comunistă, dar și de repetatele eșecuri de reformare înregistrate de postcomunismul românesc, părți tot mai însemnate ale societății nu-și găsesc în trecut decât prea puține valori de care să se atașeze și de aceea își doresc din ce în ce mai mult schimbarea. Respingerea a ceea ce există (diverse instituții, partide, personalități culturale, oameni politici) este extrem de fermă și trece de multe ori în ură și înverșunare. S-a ajuns până în punctul în care nu mai interesează schimbarea ca aducătoare de bine, ci schimbarea pur și simplu. Prezentul pare să-și formuleze ca regulă de ființare desprinderea cu orice preț de trecut, uitând că prin eludarea lui îi este pusă la îndoială propria existență, după cum este periclitat și viitorul. Fără rădăcini, știm, o plantă se ofilește și e luată de vânt.
Există tendința foarte răspândită ca tot ce s-a manifestat până acum să fie echivalat cu un rău atât de pronunțat încât se consideră că este suficientă simpla înlocuire a vechiul cu noul pentru a rezolva dificila problemă de identitate și de cale pe care o avem. Ceea ce, evident, reprezintă un raționament greșit: răul nu-și atinge niciodată pragul maxim, are resurse nebănuite de regenerare în forme încă și mai apăsătoare, iar noul poate fi mai rău decât vechiul, prin incompetență, și ignoranță fudulă, și agresivitate, și lipsa criteriilor morale etc. Schimbarea fără socotință, făcută în iureș și sub imperiul aversiunii iraționale poate însemna o cădere din lac în puț.
Nici pentru scriitorii autohtoni relația cu cele trei ipostaze ale timpului nu este deloc bună. Marginalizați, preocupați de propria lor soartă incertă, consumându-și energia doar pentru a reuși să se țină ei înșiși la suprafață, autorii în viață arareori mai au timp și ochi, sensibilitate și afecțiune pentru operele celor ce nu mai sunt. Iar atâția autori din promoțiile recente chiar refuză cu vehemență, ignoră programatic literatura de până la ei. Nepăsarea și vulnerabilitatea celor de azi îi împing în uitare pe autorii de patrimoniu. Și astfel, timpul trecut al literaturii noastre se împuținează și se ruinează văzând cu ochii.
În vreme ce prezentul literaturii este încă și mai precar, și mai strâmt, cu un aer și mai greu respirabil. Prestigiul scriitorilor români de astăzi se erodează accelerat. În general se constată un interes diminuat al publicului pentru lectura de beletristică (mai ales, de poezie), atenția fiind confiscată de alte preocupări și de diverse domenii de entertainement. Dar, în cazul literaturii române contemporane, dezinteresul este amplificat de convulsiile din societate și de cele din lumea literară. Așa încât, probabil, nu este exagerat ceea ce observa de curând, cu amărăciune, un apropiat: „Fără cititori, fără o receptare normală a cărților pe care le publică, autorii de astăzi sunt lipsiți nu doar de viitor, ci chiar și de prezent. Aceasta mi se pare prima generație de scriitori și fără prezent, nu doar fără viitor.“
Și, à propos de viitor, s-ar putea adăuga, reformula (și nu știu dacă această constatare e un semn de descurajare sau de optimism!): literatura română și scriitorii săi stau atât de prost în raport cu timpul prezent, încât doar de la viitor mai pot avea unele așteptări în ceea ce privește prețuirea și recunoașterea scrisului lor.