Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la Ana Blandiana și la lirica sa, fără să vreau îmi vine în minte poezia lui Mihai Ursachi, Proiecte primăvăratice, din care citez: „Visul nostru era/ să deschidem/ un pension pentru fluturi./ Născocisem felurite metode/ educative, tu te pierdeai în detalii/ cu privire la avantajele orei de dans în formarea/ grațioasei deprinderi de-a plana prin livadă./ Eu voi preda limbi străine și instrumente precum clavecinul,/ viola da gamba și cornul./ În privința chestiunilor practice să nu avem grijă./ Tu te pricepi la dulcețuri/ și din rochii mai vechi, prăfuite,/ știi să faci bluze ușoare și colorate ca florile-n mai.// Acesta era visul nostru, să deschidem/ un pension pentru fluturi;/ și din naivitate, nici nu știam/ că o mulțime de lume se gândise/ mai înainte la asta.” Într-adevăr, la prima vedere, Ana Blandiana pare o ființă naivă, diafană, desprinsă de contingent, ce levitează pe deasupra lucrurilor, însoțită de un roi de fluturi. Naivitatea Anei Blandiana nu este, totuși, un simplu joc, menit să cucerească publicul. Ea ține de crezul său interior. Răutatea oamenilor îi repugnă. După cum îi repugnă și perversitatea. „Toată viaţa am făcut efortul să îmi protejez naivitatea, afirmă poeta, nu mi s-a părut o ruşine să fiu naivă (…), adică mă port întotdeauna, ceea ce este o naivitate, ca şi când toţi ar fi buni.”
Privind însă lucrurile dintr-o altă perspectivă, observăm că pensionul de fluturi al Anei Blandiana este, de fapt, un spațiu concentraționar, în care libertatea de mișcare se rezuma la înconjurul unui perimetru alcătuit din patru pereți, strict delimitați ideologic, prevăzuți cu o ferestruică cu gratii ce dă într-o grădină străjuită de sârmă ghimpată și de gheretele supraveghetorilor înarmați cu mitraliere distribuite în cele patru puncte cardinale. Doar prin această ferestruică se putea plana prin livada înflorită, nu în mod real, desigur, ci apelând la închipuire. Spațiul concentraționar pe care l-am descris mai sus simbolizează România comunistă. Aici, alături de mulți alți colegi de generație, Ana Blandiana și-a învățat lecția de levitație și lecția de poezie, evitând cu grijă și fără prea multe compromisuri capcanele alambicate ale ideologiei și cenzurii comuniste. A fost o lecție de zbor cu aripi frânte, dar și o lecție de libertate.
Da, atunci când mă gândesc la poezia Anei Blandiana și la făptura sa atât de delicată în aparență, îmi roiesc în fața ochilor diverse imagini și din poezia unui alt poet ieșean ce-a marcat o epocă, Emil Brumaru, și o văd pe Ana Blandiana, înveșmântată într-o rochie vaporoasă, coborând dintr-o caleașcă trasă de un roi întreg de fluturi pe străzile dulcelui nostru târg potopit de o grea și dulce agonie.
De altfel, atunci când dintr-un motiv sau altul, mânată de nostalgia de-a călca pe urmele lui Eminescu, poate și ale Veronicăi Micle neșterse în memoria locurilor, Ana Blandiana poposește în dulcele nostru târg, nu mi-o pot închipui altfel pe Ana Blandiana decât coborând dintr-un astfel de vehicul vetust-metaforic.
Și asta deoarece, în ciuda vicisitudinilor vremurilor, în plină epocă de aur ceaușistă, poeta a avut „șansa” de a trăi într-un fel de paradis terestru, situat nu departe de București, la Comana, în căsuța modestă, construită după regulile poetice ale unei arhitecturi spirituale proprii, unde pare să fi existat și un pension de fluturi. Vreme de mai bine de treizeci de ani habitatul acesta Ana Blandiana l-a împărțit cu soțul său, regretatul Romulus Rusan, și el un Robinson exilat în același loc, pe aceeași boabă de rouă presărată cu piper, într-un loc, de altfel, obișnuit, cum spune Ana Blandiana, în care timpul nu era alcătuit „din secole mustind de istorie”, ci mai degrabă din clipe predestinate „destinului efemeridelor.” La pensionul de fluturi din era comunistă puteai să desprinzi lecția de zbor. Atunci însă când aveai parte de libertate zborul s-a dovedit a fi mult mai dificil. De fapt, libertatea de după Revoluție n-a fost decât o iluzie. Zidurile au căzut în văzul lumii. Dar locul lor a fost luat de alte ziduri mult mai lunecoase. Mult mai greu de penetrat.
„Comana, mărturisește poeta, amintindu-și de perioada ceaușistă, nu a fost, totuși, pentru noi un paradis, ci o capsulă protectoare față de lipsa aerului din jur. O capsulă din care sfârșitul lui 1989 ne-a smuls cu brutalitate și ne-a aruncat pe malul istoriei în mijlocul curentului.”
Vizitând Comana, Ana Blandiana și Romulus Rusan trăiau la modul acut senzația că „am fost treziți dintr-un coșmar ca să intrăm în altul”. Atunci scriitorii au realizat că angajarea lor civică și credința în posibilitatea de schimbare a societății românești i-au îndepărtat de scrisul lor, lăsând în suflet multă amărăciune și un „gol istoric”. „Mai mult de un deceniu din viaţă, mărturisește poeta, un deceniu pe care l-am furat istoriei literare, în care am crezut că istoria poate fi schimbată şi depinde de noi să o schimbăm. Cred şi acum acelaşi lucru, dar preţul pe care l-am plătit pentru această credinţă cred că a fost disproporţionat. Şi nu sunt sigură că am avut dreptul să îl plătesc, pentru că Dumnezeu mă făcuse să scriu cărţi.”
scriitorii au încercat o întoarcere în timp. Temperându-și avântul civic, Ana Blandiana și Romulus Rusan și-au concentrat forțele pentru reconstruirea casei căzute în paragină. Au vrut să-și salveze amintirile. Și pe vechea temelie să-și clădească o nouă existență. Dar efortul lor a fost zadarnic. „M-am mirat, scrie Blandiana, că în atmosfera deprimantă de după mineriade am mai avut puterea sufletească de-a reporni un mecanism care se gripase: să inventez soluții, să visez noi încăperi în care să mă imaginez scriind.” Între timp la Comana se schimbase totul. Meșterii de acum nu mai erau meșterii de altădată, care empatizaseră cu poezia Anei Blandiana, căutând să modeleze casa după spiritul ei. Erau oameni pragmatici, avizi după un câștig ieftin. Astfel că reconstrucția s-a terminat cu un eșec. Cămara, pivnița și magazia de lemne au resimțit din plin devălmășia epocii tranziției, fiind golite de tot ce se putea goli. Prăpădul de care a fost cuprinsă țara imediat după căderea comunismului s-a repetat, desigur, la o scară mult mai mică, și la Comana. Aflați la Comana „nu mai vibram la marile taine ale procreării universului”, navigând și dezertând mereu dintr-o lume în alta în căutarea sinelui pierdut: „nu ne mai plimbam noaptea, cu lanterna, să căutăm pe cer Orionul…”. Și asta deoarece nu numai casa, ci parcă și patria își pierduseră sufletul. De fapt, în perioada post-comunistă Ana Blandiana și Romulus Rusan s-au legat de un alt proiect, pe care l-au dus în cele din urmă la bun sfârșit; e vorba de Memorialul de la Sighet.
„Ana Blandiana – scrie criticul Mircea Stâncel în „Discobolul” – este poeta care folosește esteticul și moralul, aș spune, într-o simbioză ireproșabilă… În poezia ei, eticul nu este un soi de ctitorie goală, ci este atent supravegheat de o artă profundă ce emite sensibilitate și emoție, emite umanitate. Logica limbajului Anei Blandiana ține de echilibrul strict dintre frumos și moral.” Atât în forul său interior, cât și în arena politică, Ana Blandiana militează, și nu știu dacă acesta-i termenul potrivit, pentru schimbarea mentalității, a percepției etice și a celei estetice. Pesemne de aceea în demersul său liric dă naștere la atâtea utopii. Ea nu poate concepe lumea fără emoții, fără sensibilitate, fără adevăr și fără frumosul conținut în interiorul oricărui sentiment, dar și al oricărui lucru. „Oraşele – afirmă ea – nu seamănă între ele nu pentru că sunt aşezate diferit geografic, nu pentru că parcurile şi clădirile lor urmează stiluri diferite sau pentru că istoria lor a fost de fiecare dată alta – toate acestea nu sunt decât consecinţe neglijabile sau neînsemnate premise: oraşele nu seamănă între ele pentru că au, fiecare, un alt suflet, inefabil, care nu poate fi comparat.” Și acest suflet inefabil face să apară diferențele între o clădire și alta, între o stradă și alta, între un oraș și altul, și, desigur, între un om și altul. Așa se întâmplă și în domeniul creației artistice. Toți autorii și oamenii, în general, afirmă poeta, sunt înzestrați cu talent. „ Dar talentul nu este decât un mijloc de tracţiune cu care unii transportă diamant, alţii cărbune, şi atât de mulţi materiale sintetice.” Materialul sintetic, șablonul adică, poate fi confundat de multe ori cu eticul, dacă eticul nu conține în interiorul său acel grăunte inefabil ce transfigurează contingentul, ridicându-l din sfera socială în sfera transcendentală a moralei absolute.
Temperament apolinic, contemplativ, Ana Blandiana își trăiește existența la un mod pe cât de discret, pe atât de profund, nu lipsit de anxietăți existențiale. Ea se simte culpabilă față de tot ce există și mai cu seamă față de tot ce nu există. În viziunea ei adevărul și dreptatea nu pot fi cântărite decât pe balanța cu un singur talger, cel poetic, aflat, unde altfel, decât într-un pension de fluturi.
poezia ei e diafană, dar și înșelătoare. Metafora pe care o cultivă Ana Blandiana e una structurală, ce ține mai mult de întreg, decât de parte. Poeziile sale, în ciuda seninătății pe care le degajă, țin, totuși, de partea nocturnă a ființei noastre. Deși par concepute după o formulă alchimică ce ni se pare cunoscută, ele sunt greu de definit. La fel de greu de definit e însă și personalitatea Anei Blandiana. Înlăuntrul ei par să existe două ființe. Una diafană, destinată poeziei și vieții intime,și alta destinată agorei. Prima rezonează cu pseudonimul Ana Blandiana, pe care poeta și l-a adoptat pentru a putea scăpa de prigoana cenzurii comuniste. A doua își are rădăcinile adânc înfipte în numele său adevărat, Otilia-Valeria Rusan (n. Coman), și în prigoana îndurată de familia sa în perioada proletcultistă. Precizez că tatăl său, preotul ortodox Gheorghe Coman, privit ca dușman al poporului, a fost arestat în anul 1947, îndurând trei procese și doisprezece ani de detenție în închisorile comuniste.
Țin să precizez, de asemenea, că autoarea Balanței cu un singur talger și-a ales pseudonimul plecând de la numele localității unde se născuse mama ei, e vorba de satul Blandiana, situat la câțiva kilometri de Alba Iulia, și nu departe de Lancrămul lui Lucian Blaga, la care a adăugat, pentru a-i accentua muzicalitatea , prenumele de Ana. Pseudonimul ales s-a dovedit a fi unul de bun augur și unul dintre cele mai frumoase din literatura română de la începuturile ei și până azi. Simpla lui rostire induce în mintea cititorului o stare prielnică receptării mesajului poetic. Prin muzicalitatea sa aparte, el îmi aduce aminte de Eino Leino, pseudonimul lui Armas Einar Leopold Lönnbohm, primul traducător al lui Dante în finlandeză,poetul care a schimbat destinul poeziei finlandeze de la începutul secolului douăzeci.
Se spune că în jurul numelui lui Eino Leino apărea, pe timp de noapte, un roi de fluturi desprins din Kalevala, dar și din Paradisul lui Dante. Și în jurul numelui Anei Blandiana planează adesea un roi de fluturi, descins atât din Paradisul aflat în destrămare al lui Blaga, dar și din Sertarul cu aplauze al poetei.