Cine citeşte Pe drumuri de munte ca pe o călătorie prin natură dovedeşte o crasă orbire livrescă. E îndeajuns să te întrebi de unde vine farmecul cărţii ca să-ţi dai seama că nu „impresiile din natură“ îi dau savoarea. Hogaş nu are ochi estetic, iar ultimul lucru pe care şi-l doreşte e să descrie artistic meleagurile din Neamţ. Un ins cu capul doldora de mitologie greacă bate păduri, taie rîuri, doarme la stîne ciobăneşti, coboară cu pluta pe Bistriţa, mănîncă hribi prăjiţi şi trage cu ochiul la picioarele femeilor. Ce poate fi mai banal? Dintr-o asemenea suită de episoade terne nu poţi plăsmui aerul de fascinaţie pe care îl simţi în carte.
Literatura de călătorie şi-a trăit veacul, paginile ei nu mai provoacă azi decît plictiseală, şi dacă Pe drumuri de munte ar fi un jurnal de drumeţie, Hogaş ar fi demult un autor scăpătat. Şi totuşi, Pe drumuri de munte este o bijuterie al cărei farmec vine din surprinderea unei Moldove mitice, cu femei prinse în tiv de vrajă şi cu ţinuturi purtînd chenar de taină.
Personajele cărţii nu sînt oameni, ci arătări de fabulă: bărbaţii sunt colţoşi şi tăcuţi, femeile sunt spectre în faţa cărora îţi faci cruce. Hogaş se mişcă printre ele cum ar aluneca printre vedenii. Natura este ea însăşi o vietate imensă, măreaţă ca o zeitate. Ea nu e nici mirifică şi nici splendidă, acestea fiind epitete calpe fără răsunet în mintea lui Hogaş. Natura e aspră, cruntă şi fascinantă: te striveşte sub furtuni, te înmărmureşte prin linişte sau te descurajează prin prăpăstii. Dacă Hogaş ar fi avut ochi peisagistic ar fi dovedit un gust de intelectual snob, genul de orăşean sclivisit care îşi face din natură un pretext spre a-şi etala talentul de scrib. În realitate, Hogaş nu are pic de gust estetic, ci numai fler de ordin religios, natura fiind pentru el obiectul unei adoraţii mistice. Nefiind dus la biserică (de aici răutatea cu care îi judecă pe clerici), profesorul din Piatra are o veritabilă evlavie faţă de natură, în al cărei altar îşi săvîrşeşte oficiul veneraţiei.
Primul detaliu care te izbeşte e trecerea vămilor. Hogaş are mereu de trecut ceva: un rîu, o pădure, un podeţ, o culme, un prag de casă. La trecerea unui pod, vameşul îi cere să plătească „brudina“, taxa pentru poduri. De fiecare dată cînd trece pragul unei case, profesorul din Piatra îşi răsplăteşte gazdele, dar rareori cu bani, cel mai adesea cu tutun şi rachiu. Bărbaţii „beau tutun“ şi „dau de duşcă pînă la fund“ rachiul, primit drept brudină în schimbul găzduirii. Cele două acte, departe de a fi simple gesturi hedoniste, ascund o filozofie de viaţă. Fumul mahorcii este sorbit în plămîni ca un elixir, iar datul de duşcă pînă la fund trădează o intenţie exhaustivă, de inşi hotărîţi a merge la esenţe. A înlătura aparenţele căutînd miezul lor spiritual înseamnă a le da de duşcă.
Lazăr Şăineanu, în Dicţionarul universal al limbii române din 1896, indică originea slavă a cuvîntului: „duşca“ are în limba slovenă sensul de „suflare“, „vînt“, sinonimul intuitiv pentru „suflet“. A sorbi dintr-o dată e un gest emblematic de avînt cognitiv: cobori la temeiuri sorbindu-le sufletul. Dezvălui esenţa lumii dînd-o de duşcă, şi nu oricum, ci mergînd pînă în străfunduri. Orice cunoaştere făcută prin depăşirea aparenţelor este o „dare de duşcă“.
În comparaţie cu bărbaţii, femeile sunt oropsite: nu beau tutun şi nici nu sorb rachiu, lipsa compensînd-o prin jind amoros. La ele, imboldul cunoaşterii e înlocuit cu impulsul oficiului drăgăstos. Din păcate, tînjirea lor se izbeşte de indolenţa soţilor sau se iroseşte într-o singurătate dictată de împrejurări. Drept care mai toate femeile din Pe drumuri de munte sunt în lacună de bărbaţi focoşi, purtarea lor nefiind pe măsura poftei ce le curge în vine. Aşa se explică toanele drăcoase cu care femeile îl întîmpină pe Hogaş. A fi drăcoasă înseamnă a fi dată naibii, jucîndu-i pe bărbaţi ca pe mărgele, în virtutea flirtului instinctiv.
E uimitor cîte femei îi fac ochi dulci lui Hogaş. Şi e uimitor ce ifose de rapsod diletant le arată cînd le stă în preajmă: Floricicăi şi Magdei, două tinere boieroaice suferind de carenţă amoroasă, le scrie stihuri de o dulcegărie greţoasă, Axinicăi (călăuza ce îi arată drumul prin Valea Sabasei) îi mănîncă din priviri picioarele, jupînesei Zamfira îi admiră chipul pînă acolo că uită să muşte din mămăligă, femeii din Fălticeni îi zăreşte strunga dintre dinţi, în care vede „cărarea neagră a păcatului“, Maicii Filofteia îi admiră zulufii părului, Călinei lui Drăgan din Rotărie îi observă roşeaţa de vinovăţie din obraji, soţiei botanistului îi oferă braţul ca sprijin, iar aceasta „cu o privire ironică şi ghiduşă cum numai femeile ştiu să arunce“, îl întreabă insidios: „Aşa-i că-s grea?“. Din astfel de replici scurte, mustind de aluzii tresăltînd de apăsare adulteră, se urzeşte un întreg vodevil de preludii erotice. Atîta doar că preludiul nu culminează în deznodămînt. Femeile îi trimit lui Hogaş o pleaşcă de bezele cărora drumeţul nu găseşte de cuviinţă a le da răsplata unui act amoros.
Figurile memorabile din Pe drumuri de munte sînt femeile. În schimb, bărbaţii sînt descrişi dinlăuntrul unor clişee de epocă. Părintele Ghermănuţă nu iese din tiparul hazliu al călugărului anahoret, pe cît de murdar pe atît de descurcăreţ, cu zel cînd e să bată mătănii, cu îndemînare cînd e să prăjească hribi, cu ingeniozitate cînd e să bea apă din pălărie (comănac). Parizianul Georges, peţitorul boieroaicei Magda, nu iese nici el din stereotipul occidentalului răsfăţat, plesnind de grăsime, cu degeţele pufoase, pe a cărui frunte stă scris că va fi mereu dispreţuit de femei. Cît despre tovarăşul de drum (din prima parte a volumului, în a doua parte însoţitor îi va fi calul Pisicuţa), rostul lui e de a încasa torentul de zeflemeli cu care autorul îl ia peste picior de dimineaţă pînă seara. Nu bărbaţii se întipăresc în mintea cititorului, ci femeile, cu felul lor drăcos de a-şi înţepa apropiaţii. Ele sînt fiinţe date naibii în sensul etimologic al cuvîntului.
Acelaşi Şăineanu explică cuvîntul „naiba“ prin contragere din expresia „să n’aibă parte“ (filologul scria cu apostrof, nu cu cratimă). Cine nu are parte trece de partea naibii, care ajunge astfel să fie echivalentul feminin al dracului. În Pe drumuri de munte, femeile sînt osîndite să n-aibă parte de bărbaţi, fiind silite să fie ori al naibii de înţepate, ori al naibii de timide. Pe Axinia din Gura Borşii Hogaş o numeşte „custura lui Scaraoţchi“, „şopîrla naibii“, „sfîrleaza dracului“, din cauza vitezei cu care taie potecile, ocoleşte tufişurile, evită vămile şi scurtează drumurile. Un argint viu încăput în piele de femeie, al cărui rol de călăuză sprintenă îi scoate sufletul de oboseală. După epuizanta călătorie pînă la Neagra Şarului, autorul renunţă la drumeţie, recurgînd la transhumanţa pe apă. „A doua zi, suindu-ne pe plută, plecarăm la Piatra.“ A coborî Bistriţa cu pluta, folosind buştenii drept mijloc de navigare, este un obicei răspîndit în epocă. Formă indigenă de deplasare ieftină, mersul cu pluta e mai mult decît o simplă călătorie pe ape, e simbolul unei concepţii ce defineşte viaţa bărbaţilor din Neamţul lui Hogaş.
Spuneam că imboldul cognitiv de a merge la esenţe se regăseşte în hotărîrea de a da de duşcă pînă la fund temeiurile lumii. Că e tutun, rachiu sau adevăr suprem, nemţeanul are nerăbdarea de a merge pînă la capăt, tăind vămile. E ifosul lui propriu de a tăia nodul gordian. Cunoaşterea meticuloasă, cu cercetarea plină de pedanterie a tainelor, nu-i stă în fire. Nimic mai străin de moldoveanul din Ţinutul Neamţului decît tenacitatea lucidă, îndelung răbdătoare, de a descîlci misterele. A cunoaşte lucid, pe bază de verificare şi experiment, nu-i intră în obicei. El vrea intuiţie rapidă, ca o duşcă ruptă din miracolul vieţii. El nu degustă lucrurile, ci le înghite, iar Hogaş este aidoma. Modul acesta de a cunoaşte e forma naivă a intuiţiei superficiale, un soi de reverie tulbure ale cărei certitudini nu se măsoară cu unităţi obiective, ci cu pritociri lăuntrice de vedenii obscure.
Personajele lui Hogaş sînt într-o permanentă Schwärmerei (reverie), ele iau act de lume graţie unei fierberi intense în bulbonul fanteziilor. Trăsătura lor distinctivă este că nu pot trage o graniţă între ce-i aievea şi ce-i vis. Iar cel care suferă cel dintîi de acest morb al fanteziei devoratoare este Hogaş. Că rătăceşte pe coclauri sau că le face curte femeilor, Hogaş nu distinge realitatea de vis. „Mi se părea că Bistriţa curgea pe sub marginea răsfrîntă a pălăriei mele şi, curgînd, mi se părea în fantasmagoria dintre vis şi aievea, că mă tîrăşte, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale.“ A pluti în fantasmagoria unei minţi care nu mai poate deosebi realitatea de fantezie, a aluneca peste lucruri la fel cum alunecă apa Bistriţei la vale – iată însuşirea definitorie a bărbaţilor din Pe drumuri de munte. Inşi lunateci cărora viaţa mai mult li se năzare decît li se arată.
Ce înseamnă asta? Că în timp ce femeile sînt date dracului, bărbaţii sînt duşi cu pluta. Ar fi o glumă proastă dacă ultima expresie am lua-o în sens maliţios. „A fi dus cu pluta“ nu are nici cea mai mică nuanţă peiorativă. Ea defineşte un mod aparte de a intra în legătură cu lumea, precum o alunecare printre vedenii, precum o plutire stranie printre năluci. Cine nu are simţul realităţii, trăind în cîmpul unei imaginaţii arzătoare, iar din categoria aceasta face parte orice minte creatoare, acela e un ins dus cu pluta. Elevaţia lui Hogaş descinde din puterea animistă cu care însufleţeşte totul. El plăsmuieşte cai verzi pe pereţi, ghionoaie maştere, duhuri în concepte, silogisme fără concluzii, vorbe în doi peri sau fraze în anacolut. E atît de măcinat de fantezia morbidă încît gîndirea îi e metonimică: confundă partea cu întregul, cauza cu efectul, particularul cu universalul. De aici şi calitatea rară de a acoperi lumea cu un văl de vrajă. În ochii unui asemenea fantast, lumea e sălaşul unor puteri la care nu se poate ajunge prin cunoaştere exactă, ci doar prin reverie tulbure. Farmecul volumului Pe drumuri de munte de aici vine: din aburul de magie care învăluie oamenii, natura şi amorul. Gestul afrodisiac de a bea tutun sau de a da de duşcă rachiul se regăseşte în voluptatea celui care alunecă peste lucruri precum un lunatic. Orice artist autentic este un dus cu pluta al cărui ideal este să dea de duşcă misterul lumii. Hogaş, la fel.
Spuneam că autorul nu are ochi estetic. El nu degustă pe îndelete natura, ci o devoră încordat, în virtutea unui simţ care nu are legătură cu gustul, ci cu flerul. A vedea în Hogaş un artist care contemplă dezinteresat peisaje e o impietate. Hogaş vede pretutindeni „dumnezeiescul concert al naturii“, el este un spinozist sadea: deus sive natura. La icoane pedagogul de latină nu s-ar închina pentru nimic în lume, în schimb pădurea îi este patrafir, pe cînd muntele îi slujeşte drept altar. Tocmai de aceea ochiul lui Hogaş, ca al oricărui fantast dus cu pluta, are dogoarea flerului mistic.
Locul unde simţi că Hogaş pierde măsura din neputinţa de a-şi păstra simţul realităţii este cînd, cu capul vîjîindu-i de mitologie antică, începe să dea citate din Vergiliu, Horaţiu sau Dante. Să te plimbi pe tăpşane declamînd stanţe latineşti e semn de vădită sminteală. Numai că sminteala lui nu e maladivă, ci histrionică. Mucalit pînă la pragul veseliei contagioase, Hogaş bate cîmpii cu graţie calofilă. Iar pasajul care îţi ia piuitul e cel în care, adresîndu-i-se camaradului de drum (ciuca bătăilor de joc ale autorului), îi vorbeşte ca unui faun a cărui obsesie este să descopere nimfele pădurii: „Junele şi graţiosul meu faun, zisei adresîndu-mă tovarăşului meu, sosiţi la locul unde nimfele acestor păduri obişnuiesc a-şi dezveli comorile lor de graţii, desfă deci cununa de iederă şi lăuruscă ce încinge fabuloasele tale tîmple.“
Discursul e gongoric, de o inadecvare flagrantă: în faţa unei stînci nici un om cu scaun la cap nu ar simţi nevoia să ţină o peroraţie despre sileni, bacante şi cununi de iederă. Gărgăunii unui satir în căutare de nimfe e tot ce poate fi mai străin de însoţitorul lui Hogaş. Numai că gărgăunii nu sînt în capul tovarăşului, ci în cel al scriitorului, care îşi revarsă cîmpul fanteziei peste tot. Adevăratul satir e Hogaş: vrea iz de catrinţă, mireasmă de codană, surîs de nubilă, ocheadă de zvîrlugă. Cu capul ticsit de mitologicale, Hogaş deapănă vedenii spre a ţese urzeala unei cărţi de factură unică, în care vezi cum femeile sunt prelungiri ale unei naturi îndumnezeite, precum nişte pseudopode ce se preling din uriaşa dihanie pe care o reprezintă natura. Nimfele nu au autonomie faţă de natură, ele sunt bucăţică ruptă din ea.
Cine a putut spune că Pe drumuri de munte este o carte despre munţi, păduri sau mînăstiri? Daţi la o parte paginile referitoare la femei: veţi rămîne cu o broşură folclorică despre luminişuri silvane, picturi votive, colţuri alpestre şi obiceiuri culinare. O Moldovă pustie, fără virtuţi de duh. Doar mămăligi, brînzeturi, păstrăvi şi apă curată de izvor. Fără silfide neastîmpărate, zgripţuroaice înăcrite, maici livide şi fecioare zvăpăiate, volumul ar fi fost un conspect sec în marginea unor episoade peripatetice. Hogaş e un vagabond cult a cărui privire alunecă cu jind sub fota purtătoarelor de cosiţe. E un bărbat viguros văzînd în femeie întruchiparea naturii sălbatice. Hogaş iubeşte sălbăticia în aceeaşi măsură în care îndrăgeşte femeia, fiindcă ştie că amîndouă sunt acelaşi lucru.
Pe drumuri de munte nu e o carte de moravuri moderne, ci o cronică de încleştări atavice. Femeile sunt în război cu nişte bărbaţi a căror minte e dusă pe apa Sîmbetei. În comparaţie cu zvîrcolirea lor, bărbaţii sunt trîntori fuduli zăcînd în letargie viageră. Dar ele se agită, joacă teatru, simulează ruşinea, se închină la Maica Domnului: degeaba, bărbaţii sînt indolenţi. Singuratice, nemulţumite, trăind din pripas în pripas, femeile suferă de lipsa prezenţei virile. Iată de ce femeile lui Hogaş nu sînt persoane, ci spectre în faţa cărora te înfiori. În preajma lor dai ochii peste cap şi scuipi în sîn. Frumoase sau hidoase, obraznice sau sfioase, ele sunt elemente arhaice, forţe telurice în al căror cîmp de atracţie cine intră nu scapă. În Pe drumuri de munte există o tipologie femeiască alcătuită din şapte stihii.
Prima este mulier sacra, femeia sfîntă, în care Hogaş de altfel nu crede. La Văratec și Agapia, călugărițele îi prilejuiesc meditaţii amare. Autorul le deplînge uşurinţa cu care îşi jertfesc tinereţea sub mohorîta dulamă de chinovie. Peştera Sfintei Teodora nu-i spune nimic, privind-o cu un ochi rece. Cînd se gîndeşte că acolo se nevoise 60 de ani o femeie, nici o tentă cucernică nu-i trece prin minte. Mai mult, îi tăgăduieşte sfinţenia conchizînd că: „pînă în cele din urmă, sfînta rămăsese femeie“. O repudiere mai tranşantă a harului din Teodora nu se poate închipui.
A doua stihie e mulier ludica, femeia zglobie. Axinia cea iute de picior sau Magda cea ţanţoşă, care îl tachinează cu cruzime pe peţitorul de Georges, parizianul cu mîini pufoase, golit de vigoare virilă, sînt două exemple de femei sprinţare: drăcoase în conduită şi înţepate la limbă. Imaginea Axiniei cea dată naibii te urmăreşte mult timp după ce ai închis cartea. Nu întîmplător Hogaş o miruieşte cu numele de „custura lui Scaraoţchi“. În schimb, Magda îl chinuie pe dolofanul de francez şi flirtează pe faţă cu autorul, de la care nu se alege decît cu cîteva versuri mieroase, de şerbet idilic.
A treia stihie e mulier arcana, femeia ascunsă. Din această categorie face parte hidoasa de Aniţa, fiica babei cu mustăţi, la care Hogaş se adăposteşte o noapte. Aniţa se ascunde, fiindcă e guşată şi deşirată, urîţenia făcînd-o să se ferească de bărbaţi. Dar sforăitul ei îi inspiră lui Hogaş o pagină de explozie narativă, horcăiturile guşatei fiind asemuite cu cadenţele unui bubuitor concert simfonic. Tot aici îşi găseşte locul jupîneasa Catrina, care îi trînteşte uşa în nas lui Hogaş, refuzînd să-i dea găzduire. O fiinţă zăvorîtă între patru pereţi, ferindu-se de apropierea semenilor. În fine, orice femeie sub văl poate fi privită ca o mulier arcana, iar aici intră toate călugăriţele cu care Hogaş îşi întretaie paşii.
A patra e mulier fornicata, femeia rea de muscă, cu porniri de Mesalină, nesăţioasa pîndind prilejul de a ademeni bărbaţi. Soţia doctorului botanist, care, în timp ce soţul culege flori rare, se dedă unui flirt copios cu profesorul de latină, căruia avîntul erotic al femeii îi inspiră o inutilă paradă de erudiţie florală. Brusc Hogaş se lansează într-o enumerare de expresii latineşti, desemnînd specii de felurite plante, cînd firesc ar fi fost s-o ducă pe ahtiată într-un colţ de pădure. Sau Călina lui Drăgan din Rotărie, curtezană ţipătoare, care roşeşte de gînduri vinovate, sau mama lui Vasilică (autorul nu-i dă un nume, spune doar că se născuse în Fălticeni), în a cărei gură Hogaş vede strungăreaţa dinţilor, semn al înclinaţiei spre păcat.
A cincea e mulier domina, femeia dominatoare: boieroaica Floricica, care pe de o parte tînjeşte după amorul lui Hogaş, pe de alta caută să-l domine într-un dialog prea lung, în care autorul întinde pelteaua conversaţiei peste limită. O altă fiinţă dominatoare e noua slujnică din casa autorului, pe care soţia scriitorului o angajează în absenţa lui, iar cînd călătorul se întoarce acasă, slujnica, avînd nerv de hegemonie femeiască, îl respinge autoritar ca pe un străin, refuzînd să-l primească în casă.
A şasea e mulier rixosa, femeia arţăgoasă: jupîneasa Zamfira cea cu pete trandafirii în piele, care se ia în clonţ cu Hogaş, căci nu şovăie să-i întoarcă replica, ba chiar îl boscorodeşte că, în loc să mănînce, se ţine după ea, numai că boscorodeala nu e atît reproş, cît mai curînd încurajare, dovadă că atunci cînd Hogaş îi pomeneşte de soţ (badea Ilie, crîşmarul de la Mârcu), Zamfira ridică din umeri, asigurîndu-l că soţul are alte griji decît aceea de a o supraveghea pe ea. Aluzia îl pune pe gînduri pe autor, dar noaptea trece fără deznodămînt amoros.
A şaptea e mulier placida, femeia sfioasă, tăcută şi resemnată: maica Filofteia, „cea mireană la trup şi numai la cap călugăriţă“, în ai cărei nuri privirea lui Hogaş se cufundă fără sfială. Maica Filofteia îl călăuzeşte în tăcere de la Almaş pînă la Horaiţa, trezindu-i porniri de exaltare erotică. Apoi baba cu mustăţi, gheboasă şi hirsută, mama guşatei de Aniţa, căreia amărăciunea îi roade sufletul, osîndind-o la resemnare tăcută. Genul acesta de femei sunt fantoşe pasive în curgerea timpului, viaţa lor trecîndu-se în linişte precum o apă fără vîrtejuri.
Volumul lui Hogaş stă pe un principiu demiurgic: natura dă naştere unor fiinţe cărora le obnubilează conştiinţa sub forma unei reverii perpetue. Toţi trăiesc ca în vis, dar în timp ce bărbaţii beau tutun şi dau de duşcă alcoolul, femeile suferă de absenţa fermentului viril, de unde arsenalul drăcos cu care îşi ispitesc amorezii. E totuna cu a spune că în timp ce bărbaţii sunt duşi cu pluta, femeile sunt date dracului. Expresia nu are nimic moral, ea surprinde indolenţa cognitivă a bărbaţilor în materie de amor şi frustrarea cronică a femeilor în privinţa aceluiaşi amor. Ei plutesc în aburii rachiului, ele se zbat în marasmul lipsei de prohab. Singurul care îşi dă seama de perechea indolenţă masculină – frustrare feminină e Hogaş, şi asta fiindcă mintea lui de satir urmărind nimfe e sensibilă la semnele pe care ele i le trimit. Restul e zugrăvire de natură în cheie mistică, adică acea parte monotonă pe care oricine o pomeneşte din reflex cînd aduce vorba de Pe drumuri de munte.
Hogaş nu are gust, dar are fler. Nu are ochi estetic, ci privire mistică. E un poet catulic, fiindcă laudă amorul. Dar nu e scriitor anacreontic, fiindcă dă cu blam consumului de spirtoase. „A da de duşcă pînă la fund“ nu este o expresie etilică, ci un pricipiu cognitiv: imboldul de a merge la esenţe. Natura îi pare autorului ca un altar de sub catapeteasma căruia îi răsar, rînd pe rînd, femeile. Ele sunt esenţe descinse din stihia naturii, dar nişte esenţe la care bărbaţii nu ştiu să ajungă. Bărbaţii nu ştiu să dea de duşcă pînă la fund femeile. Fără femei, Pe drumuri de munte ar fi un jurnal de drumeţii pioase în mijlocul unor peisaje convenţionale. Dar cu ele, tomul capătă tenta dură a dramelor iscate de lipsa actului amoros. Pe drumuri de munte e o galerie memorabilă de femei ancestrale, chinuite de golul amorului inexistent, într-o Moldovă mitică din care, dacă scoţi nimfele, nu mai rămîne decît un tărîm pustiu.