Furtul binefăcător

Un țăran bătrân, care într-o primăvară a lucrat trei zile la mine în livadă la curățatul pomilor, mi-a spus la despărțire:

– În fiecare zi ați plecat cu treburi la București și m-ați lăsat singur. Puteam să fur multe din livadă și n-ați fi observat.

Apoi a început, emoționat, aproape frisonat, o enumerare stranie:

– Puteam să iau grămăjoara aia de cuie de lângă magazie, a acoperit-o iarba și ați uitat de ea. Mai era, prin apropiere, o toporișcă, ruginită, dar bună. Am ascuțit-o și chiar în timp ce o ascuțeam mă gândeam ce bine mi-ar prin­de, la mine acasă, la mărunțit crengile pentru foc. Rezemată de nuc este o scândură, nu se vede că au înnegrit-o ploile și are culoarea nucului. N-am luat-o. Nici găleți de plastic n-am luat, cu toate că aveți cinsprezece, nici nu se cunoștea dacă duceam acasă vreo două.

Am rămas stupefiat. Privirea lui era parcă specializată în detectarea a ceea ce se poate fura. Și trebuia să facă un efort mare ca să nu fure.

Doamne, mă gândeam, cum s-a ajuns aici? Țăranul de altădată, pe care îl am în memorie, dar și în memoria mea culturală, era de o cinste incoruptibilă, nu numai că nu fura, dar nici nu-i trecea prin cap să fure. Îmi aduc aminte că mă aflam cândva, prin 1957, în vacanță, la bunica, în comuna Boroaia, dintre Fălticeni și Târgu-Neamț, și am mers cu ea „la ogoare“ (în satul lui Marin Preda se spunea „la pământuri“, de unde și titlul nuvelei Întâlnirea din pământuri, neînțeles de unii critici literari) fiindcă voia să vadă cât de bine legase porumbul („popșoiul“) pe terenul ei. Toate ogoarele de acolo erau cultivate cu porumb, inclusiv ogorul bunicii, mai îngust însă decât cele­lalte, fiindcă ea era o femeie săracă. Porumbul crescuse mare și frumos, unduitor, mătăsos, te puteai simți fericit auzindu-i foșnetul calm-biruitor, sub soarele începutului de toamnă.

Încă nu se făcuse colectivizarea. M-am gândit să iau câțiva știuleți de pe un ogor de alături, nu de pe ogorul buncii, și ea s-a supărat strașnic. „Cum să iei de la altul, ia de la noi!“ Nu exista niciun paznic, nu se vedea niciun om trecând prin apropiere. Lanurile de porumb se legănau pline de rod­nicie până departe, în zare, unde începeau munții, nesupravegheate de nicio ființă omenească. Se simțea doar că, așa, neștiute de nimeni, pentru oameni rodesc, nu pentru altcineva, cu un fel de generozitate miste­rioasă și tăcută. Nu exista niciun risc să fiu… prins. Bunica, uitându-se la mine ca la un individ compromis în ochii ei, m-a obligat să adun știuleți buni de fiert sau de copt exclu­siv de pe proprietatea ei. Comunismul se instaurase în România de mai bine de un deceniu, dar etica țărănească încă era în vigoare, creierele țăranilor încă nu fuseseră spălate.

Apoi, după ce țăranilor li s-a luat pământul cu forța, după ce oamenii cei mai capabili din orașe au fost deposedați brutal de bunurile lor (clădiri, fabrici, biblioteci, colecții de tablouri), furtul a început să fie privit altfel în România. Nu ca încălcare a unei legi, ci ca o formă de supraviețuire.

Am înțeles asta mai bine datorită unei întâmplări (am o structură inte­lectuală epică, sunt mai receptiv la întâmplări decât la teorii). În 1979 am fost invitat, ca scriitor, la o întâlnire cu elevii dintr-un sat. Mi s-a dat toată atenția, ca unui oaspete de seamă. Primarul m-a poftit în mașina lui, ca să mi-arate satul. Ni s-au alăturat secretarul de partid al comunei, șeful postului de miliție și directorul școlii. La un moment dat am văzut cu toții venind din sens opus un camion supraîncărcat cu știuleți de porumb, depănușați, aurii, deasupra cărora stăteau în picioare doi țărani, probabil cei care îi încărcaseră în camion și urma să-i descarce la depozitul IAS. Camionul mergea foarte încet, iar cei doi țărani aruncau știuleți mari și grei, repede-repede, în fiecare curte. La lovirea cu pământul, din știuleți se desprindeau boabe de porumb pe care se grăbeau să le înghită orătănii hămesite de foame, înainte de a veni oamenii să ridice știuleții și să îi dosească.

Mă gândeam copleșit de tristețe. Pământul de pe care se recoltase porumbul aparținuse cândva celor din curți. Tot ei, foștii proprietari, acum un fel de sclavi ai partidului, lucraseră pământul și în acel an, ca și în cei precedenți, arându-l, semănându-l, adăugându-i îngrășăminte, prășind gârboviți, sub soarele nemilos, de două sau trei ori, întreaga suprafață culti­vată și în cele din urmă strângând recolta. Iar acum ar fi trebuit să asiste neputincioși, de după garduri, la trecerea semeață a camioanelor cu porum­bul cultivat pe pământul lor, prin munca lor, fără să aibă acces în vreun fel la ceea ce în absolut le aparținea integral. Ce spectacol grotesc! Și ce bine îmi părea că ei își făceau totuși o mică și fugitivă dreptate, furând câțiva știuleți „din avutul obștesc“.

Cei din mașină au înghețat. S-au uitat unul la celălalt, iar după câteva secunde primarul a oprit mașina și i-a dat milițianului un ordin:

– Arestează-i imediat!

Acesta a deschis portiera și a vrut să coboare, dar am intervenit eu:

– Să nu faceți asta! N-aveți suflet? N-au porumb nici măcar pentru câteva găini. Nu vedeți ce înfometate sunt? Bieții oameni! Ei au muncit pământul, din greu, și nu pot lua nici măcar câțiva știuleți?

Oamenii de lângă mine, uimiți, s-au destins. Primarul s-a uitat pătrunzător la mine și le-a spus, bucuros:

– E de-al nostru!

După întâlnirea mea cu elevii (le-am vorbit despre Eminescu), aceleași per­soane m-au dus la un chef de neuitat. Mi-au făcut și mărturisiri:

– Să știți că nu-i arestam, doar ne prefăceam că-i arestăm. După ce plecați dv. din sat le dădeam drumul. Ne-a fost teamă. Că sunteți de la București, că lucrați la un ziar… Dacă se află la București, ne arestează pe noi. Noi sun­tem de la țară și știm cum trăiesc țăranii. Vai de capul lor!

În general, partidul avea grijă ca la țară să nu numească în posturi de condu­cere oameni de la țară, dar nu prea găseai orășeni dispuși să locuiască într-un sat. Se mai găseau doar unii care făceau naveta, dar numai acolo unde nu era o distanță prea mare între oraș și sat.

Furtul a fost patruzeci și cinci de ani în România o formă de supraviețuire și o dovadă de inteligență practică a româ­nilor. În atâția ani – nu unul nu doi, nu trei, ci patruzeci și cinci de ani – a devenit un reflex. Un muncitor de la o mare uzină din București – îl cunoșteam întâmplător – nu venea niciodată acasă fără ceva furat în servieta lui scorojită: chei de strâns șuruburi, becuri, perii de sârmă sau măcar o cărămidă. O zi în care n-ar fi furat nimic, nici hârtie igienică de la WC, i s-ar fi părut o zi pierdută.

Mi-a povestit indignat că un tovarăș de muncă de-al lui spărsese un echipament electronic de milioane de lire sterline ca să fure o diodă de câțiva lei (pentru a-și repara un aparat de radio). Nu furtul în sine i se părea scandalos, ci dis­trugerea irațională a întregii aparaturi.

– Dacă-mi spunea, îi scoteam eu dioda, cu o șurubelniță, fără să stric nimic.

Acum, după căderea comunismu­lui, obiceiul de a fura e inoportun și rușinos, dar nu trebuie să uităm că regi­mul comunist l-a adus pe român în situația de a fura zilnic, aproape o jumăta­te de secol, că i-a inoculat pentru multă vreme în sânge o boală rușinoasă și transmisibilă. Este și aceasta una dintre crimele comunismului, o crimă morală.

Cu gândirea lui iremediabil vulgară, Karl Marx a înțeles repede că pro­prietatea e temporară (fiindcă viața unui om e limitată). El nu avea sensibili­tatea necesară ca să sesizeze valoarea simbolică a proprietății. Temporară fiind, se putea lipsi de ea, obligându-i pe toți să facă la fel. Oricum, el și alții ca el aveau nerușinarea necesară pentru ca după uzurparea proprietății să se folosească oricând și oricât de bunurile colective, fără să-și bată capul cu obținerea și întreținerea lor. Așa s-a și întâmplat în timpul comunismului.

Nimeni nu avea nimic, dar liderii comuniști aveau la dispoziție totul. Mă uitam cu ani în urmă, oripilat, la zâmbetul de o falsă modestie cu care Ion Iliescu îi asculta pe apolegeții lui, caracterizându-l drept un om „sărac și cinstit“. Cum adică sărac? Cum adică cinstit? Își trăia viața în case frumoase și călătorea cu mașini confortabile, care, adevărat, nu erau proprietatea lui, dar pe care le folosea cum avea chef, ca și cum ar fi fost ale lui. Refuzând ti ­tlul de proprietar și mulțumindu-se cu condiția de utilizator, nu făcea decât să scape de răspunderile de proprietar. Așa sărac să tot fii! Nu proprietatea e furt, cum spun marxiștii, ci tocmai această renunțare demagogică la pro­prietate e furt.

De câte ori mi-a dispărut oglinda retrovizoare de la mașină și am dat bani grei pe altă oglindă retrovizoare, numai eu știu. Ion Iliescu a cumpărat vreodată în viața lui o oglindă retrovizoare pentru mașina pe care o avea la dispoziție?