Aroganți și complexați

După 1989 scena vieții politice a fost invadată de politicieni noi, care erau însă în realitate fie activiști de rangul doi ai PCR, fie succesori sau prozeliți ai demnitarilor comuniști căzuți în dizgrație. Stilul îi trăda în orice împrejurare. După modul de a vorbi, de a râde, de a se îmbrăca sau de a mânca, i-aș fi identificat imediat, fără să le cunosc biografia.

În acel moment, Andrei Pleșu a făcut o observație care a avut imediat ecou. A spus că nu e frumos ca, la un bărbat așezat pe un scaun, să se vadă o zonă de piele neacoperită între manșeta pantalonului și ciorap. Peste numai o zi situația s-a schimbat radical. Toți bărbații care apăreau la televizor purtau ciorapi lungi până la genunchi, iar manșetele pantalonilor li se răsfrângeau peste pantofi.

Această supunere aproape instantanee a fost de un prost-gust remarcabil. Nici recomandarea lui Andrei Pleșu nu dovedise prea mult bun-gust, semănând cu edictele caraghioase din cărțile de maniere elegante. Dar o putem considera capriciul unui om cu umor. În schimb, luarea ei în serios a fost de un grotesc greu de suportat.

În mod evident, noii oameni politici erau complexați și, cu toată aroganța lor, aveau sentimentul imposturii, exact ca predecesorii lor, comuniștii. În raportul numit pe scurt „Raportul Vladimir Tismăneanu“ există o sintagmă grea de adevăr, de o izbitoare expresivitate: „Regimul comunist a fost ilegitim și criminal“. Dacă ar fi cuprins doar aceste câteva cuvinte, raportul –‒ citit în Parlament și adoptat în prezența președintelui țării, cu toată opoziția zgomotoasă și grobiană a unor comunistoizi ‒ tot ar fi fost un document de o importanță istorică. Era pentru prima dată când se spunea lucrurilor pe nume, succint și tranșant, fără posibilitate de relativizare.

Acest sentiment al imposturii (și, poate, și al vinovăției), care i-a urmărit pe comuniști încă de când au luat puterea, în 1945, și până au pier-

dut-o, în 1989, și care s-a transmis ca o boală ereditară și urmașilor lor, este un fel de pedeapsă la purtător, dar și o dovadă că, în România, cel puțin, mai există, chiar și în sufletele celor mai mizerabili oameni, o urmă de rușine și de bun-simț.

Am fost foarte atent, și înainte, și după 1989, la manifestările complexului de inferioritate de care suferă liderii comuniști. La un restaurant ei se concentrează adânc ca să-și amintească în ce mână se ține furculița și în ce mână cuțitul (un cunoscut ziarist, de joasă extracție socială, șef în presa comunistă și șef și în presa postcomunistă, mi-a spus că, după părerea lui, cei care folosesc la masă furculița se… prefac, chinuindu-se groaznic, și că, dacă ar rămâne nesupravegheați, s-ar repezi să mănânce cu mâna sau cu gura, direct din cratiță). Când își cumpără o pălărie, o încearcă fâstâciți, în fața oglinzii, se simt ridicoli și își compun o mină gravă, gândindu-se cu nostalgie la șapca purtată în tinerețe. Dacă își leagă o cravată la gât, îi fac un nod strâns, aproape sugrumându-se, astfel încât li se umflă venele la gât și li se înroșesc obrajii.

Acum câțiva ani, într-un oraș de provincie, capitală de județ, notabilitățile au dat un banchet în cinstea mea. Primarul, prefectul, președintele consiliului județean, inspectorul școlar și inspectorul de la cultură au venit la banchet cu soțiile lor. Bărbații purtau toți costume închise la culoare și cravate, iar femeile, recent coafate –‒ unele cu coafuri etajate, susține de eșafodaje de sârmă ascunse în păr –‒ erau îmbrăcate în rochii lungi, cu decolteul la spate, nu în față (foarte adânc, până aproape de coccis). Ne-am așezat la o masă lungă și am început să mâncăm într-o tăcere deplină. Nu exista nici măcar o muzică în surdină. Mie nu-mi place liniștea la o masă, fiindcă din cauza ei se aud stânjenitor clinchetele tacâmurilor, farfuriilor și paharelor, mestecatul alimentelor și sorbitul băuturilor. Ca să sparg tăcerea, am întrebat:

–‒De ce tăceți? Sunteți supărați? Vă pare rău că ați cheltuit bani cu masa pentru mine?

Au râs. După un moment de ezitare, unul dintre meseni, mai dezinvolt decât ceilalți, parcă prefectul, a recunoscut:

‒– Știm că sunteți critic literar și ne e teamă să nu facem vreo greșeală de gramatică…

Le-am explicat, cu sinceritate, cu multă căldură sufletească, că nu vânez greșeli de gramatică, că vreau să comunicăm fără nicio reținere, ca niște prieteni. Le-am mai explicat că în limbajul oral apar inevitabil asemenea greșeli, chiar și la cei mai cultivați vorbitori. Le-am dat și un exemplu:

‒ – Să presupunem că un om care știe bine limba română începe așa o frază: „Am ajuns cu trenul în orașul care…“ având în minte următoarea continuare: „…a însemnat cândva foarte mult pentru mine.“ Iată însă că el se răzgândește pe loc și optează pentru altă continuare: „…nu-l mai vizitasem de douăzeci de ani.“ Rezultă astfel o frază în care pronumele relativ este folosit greșit: care în loc de pe care. Un vânător de agramatisme, lipsit de fair play, poate oricând să citeze fraza ca dovadă că vorbitorul nu cunoaște bine limba română: „Am ajuns cu trenul în orașul care nu-l mai vizitasem de douăzeci de ani“.

N-au avut nicio reacție. Dându-mi seama că nu i-am convins și că nu i-am făcut să se relaxeze, am recurs la altă metodă. Am început să țin un fel de discurs și să fac intenționat greșeli de exprimare hilare în fiecare frază, ca și cum s-ar fi dat dezlegare la folosirea greșită a limbii române. Voiam să-i amuz și mă așteptam să declanșez explozii de râs. Niciunul dintre cei prezenți nu a remarcat însă nici o greșeală în monologul meu. Nu le-au identificat ca greșeli. Îmi vine chiar să cred că abaterile scandaloase de la regulile gramaticale au fost luate de ei ca model de exprimare și că le-au inclus pentru totdeauna în felul lor de-a vorbi.

În timpul lui Ceaușescu, existau două ierarhii ale scriitorilor, în funcție de valoarea lor: una corectă, dar neoficială, stabilită de criticii literari și de public (mai competent decât acum); și alta oficială, instituită de ideologii partidului comunist, care confundau valoarea cu devotamentul față de regimul comunist.

Disproporția dintre mijloacele de exprimare de care dispuneau cele două grupări era imensă. Cei care foloseau în evaluări criteriul estetic aveau un acces limitat la mijloacele de comunicare în masă și erau marginalizați în societate. Cei care se prevalau de criteriul ideologic aveau la dispoziție un arsenal întreg de ziare și reviste, de emisiuni radiofonice și TV. Și totuși, totuși, așa triumfători cum păreau, aceștia din urmă nu puteau să depășească un anumit sentiment al imposturii. Se simțeau ilegitimi, sufereau de un complex de inferioritate.

Mi-aduc aminte ce s-a întâmplat când un activist de la CC al PCR, cu veleități de scriitor a publicat un roman. Toți mercenarii regimului l-au ridicat în slăvi, a primit premii, a fost tradus (pe bani publici) în numeroase limbi străine. Dar criticii literari, adevărații critici literari, au tăcut.

Acel autor, care avea toată mașinăria de fabricat succes la dispoziție, m-a chemat într-o zi, în biroul lui fastuos de la Comitetul Central, și m-a întrebat neajutorat:

Știi cumva ce părere are despre cartea mea Nicolae Manolescu?