Inspirată de teoria lui Benedict Anderson despre „comunități imaginate“, aplicată apariției naționalismelor, Emanuela Costantini, cercetătoare în istorie contemporană din Perugia, scrie o istorie de peste o sută de ani a Bucureștiului, în care dezvoltarea urbană a Capitalei e folosită drept cheie de înțelegere a istoriei politice a întregii Românii din perioada modernă. Autoarea este la a doua carte despre România, iar această istorie, aparent de evoluție urbanistică, vizează finalmente o explicație istorică asupra defazărilor interne ale României înseși, a unui mod care, deși nu neapărat tipic românesc, explică în cheie foarte particulară vitezele diferite cu care Capitala a reacționat adesea în fața istoriei în raport cu restul țării.
În prima parte, autoarea sintetizează modul în care orașul evoluează istoric și se „occidentalizează“, totuși insistă inutil pe structura urbană pretins otomană a Bucureștiului vechi, fără studiul unor particularități sau detalii care nu au legătură cu etosul musulman, ci chiar dimpotrivă. Lipsit de orice reglementări urbanistice, Bucureștiul medieval se întindea nejustificat de mult comparativ cu numărul mic de locuitori. În plus, vreme de secole se contopește indistinct cu periferiile, ceea ce îi conferă un aer indolent și foarte oriental. Totuși, turcii obligaseră la dărâmarea fortificațiilor curții vechi, iar dereglementarea urbanistică poate fi înșelătoare pentru un apusean. Bibliografia română de istorie urbană locală a evidențiat cu suficiente surse și argumente că dorința de modernizare se manifestă în Țările Române chiar anterior Regulamentului Organic (adesea luat drept reper), iar într-un mod mai sistematic imediat ce se reiau domniile pământene. Ea exprimă, în fond, dincolo de nevoia de a ieși din înapoierea provocată de turci, și un real dispreț față de modelul otoman neconform și oricum mult depășit, pe care Țările Române, în special Valahia, au fost silite din motive istorice să-l suporte. De altfel, dacă prima arteră bucureșteană, Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei), trasată deja de Brâncoveanu în 1692, nu face cât un plan de urbanizare, faptul că domnitorul mazilit și ucis de turci prefera grădinile italo-franceze, aducea pietrari dalmați pentru palatul de la Mogoșoaia, comanda cărți din Italia și de la Paris sau își executa chivoturile în aur cu orfevri sași de peste Carpați arată cât de „oriental“ era Brâncoveanu în aspirațiile lui foarte din scurt retezate.
Odată ce devine posibilă îndepărtarea de influența otomană, o convergență de factori politici și culturali conduce în cele din urmă la adoptarea modelelor occidentale. Costantini parcurge, probabil, prea repede această istorie mai veche, folosind surse bune, dar parțiale, iar lectura sa transversală, marcată de un filtru ușor orientalist, îi deformează din păcate percepția. De exemplu, împărțirea Bucureștiului premodern în mahalale nu rezidă în două etimologii turcești (cuvintele mahala și maidan); alți autori au văzut, dimpotrivă, un stil administrativ de veche proveniență bizantină, preluat de turcii înșiși odată cu Constantinopolul cucerit (Nicolae Iorga), sau au punctat, în locul tipologiei caracteristice „centrelor urbane musulmane“ (?), o organizare a mahalalelor bucureștene ca enorii, în jurul unui centru spiritual reprezentat de biserică (Dana Harhoiu). Pe scurt, acolo unde un autor, interesat de o privire mai largă, expediază grăbit o vârstă, de altfel importantă, a istoriei valahe, alții văd fapte de rezistență și multe diferențe care au și antrenat de altfel Capitala românilor pe un drum cu totul diferit de pretinsul model.
După Tratatul de la Adrianopole din 1829, când Imperiul țarist preia controlul asupra Principatelor Române, ofițeri ruși de etnie germană, austriacă, poloneză, finlandeză, daneză se implică activ, alături de specialiști aduși din Europa Centrală și de Vest, în modernizarea Bucureștiului. Reperele lor sunt, prin urmare, occidentale: Vladimir Blaremberg, inginer belgian, desfășoară primele lucrări de infrastructură, francezul Michel Sanjouand este arhitectul Bucureștiului în 1835, primii hidrotehniști sunt aduși din Franța și Belgia, un prim-plan topografic al Capitalei, prețuit și astăzi, este realizat de ofițerul rus de origine austriacă Rudolph von Borroczyn. Orașul evoluează printr-o serie de acte civilizatoare, de voință politică și civilă concertată: spațiul intravilan e delimitat de periferii prin bariere, are loc o accentuare și urbanizare prioritară a centrului (zona Curtea Veche–Universitate–Mitropolie), din 1832 se impune obligația construirii cu autorizație.
O mare parte a măsurilor de modernizare sunt dictate și de urgența de a face față calamităților (cutremure, inundații, incendii), care au avut în repetate rânduri efecte distrugătoare asupra Capitalei. Astfel, se impun alinieri și distanțe minime obligatorii între clădiri, reguli de construire mai solide, materiale de construcție mai rezistente la foc, apare necesitatea sistematizării cursului Dâmboviței (care inunda regulat) și chiar acoperirea unor afluenți ca Bucureștioara, care au devenit canale de ape reziduale. Chiar dacă regulamentele sunt multă vreme încălcate de locuitori, efortul de reglementare dă în timp – și uneori chiar foarte repede – rezultate: orașul se schimbă rapid, adesea sub ochii uimiți ai vizitatorilor străini, care, în decurs de numai câteva decenii, îl regăsesc foarte schimbat. În spatele acestei povești de succes se află, de fapt, și o continuitate a investițiilor: Emanuela Costantini evidențiază modul cum un vechi punct strategic medieval devine oraș „dominant“ și, abia de la un punct încolo, propriu-zis o „Capitală“.
În cadrele viitoarei Românii moderne se impune modelul francez, care nu este concurat sau depășit, pe toată perioada analizată de autoare, de nici un alt model, nici chiar în timpul dinastiei regale de proveniență germană. De altfel, regalitatea îi imprimă Bucureștiului un ritm și mai alert de dezvoltare, relativ coerent și sincron cu stilurile și direcțiile constructive din Europa de Vest: construcțiile neoclasice, eclectice, stilul național românesc cultivat mai ales după 1906 și, în sfârșit, modernismul interbelic alcătuiesc până în prezent câteva straturi arhitecturale recognoscibile ale Capitalei moderne.
Ceea ce consideră autoarea atipic în dezvoltarea Bucureștiului este modul în care acesta a coagulat toate funcțiile importante ale viitorului stat modern România, nefiind, ca în alte țări, doar un centru politico-administrativ în raport de complementaritate cu varii centre de producție risipite în restul țării. Bucureștiul se afirmă el însuși drept cel mai important centru industrial și de producție al țării, de unde și o serie de decalaje care subzistă până în prezent. Această concentrare dezechilibrată a tuturor funcțiilor în confiniile unui singur oraș i se pare autoarei a fi constituit însăși premisa transformării orașului într-un soi de „laborator“ de forjare a conștiinței națiunii (de unde și titlul cu „Capitala imaginată“, formulă ambiguă și mai degrabă neinspirată), singurul spațiu adecvat pentru a dezvolta rapid, în Vechiul Regat, o burghezie urbană influentă și în care, în plus, dezvoltarea industriilor (inclusiv a industriei grele) a putut susține o linie de continuitate investițională.
Autoarea evidențiază subtil și modul cum orașul reglementat ajunge să își educe locuitorii: crearea de piețe și parcuri îi scoate pe oameni din tihna cerdacurilor private, dezvoltarea cafenelelor, a restaurantelor și bistrourilor ajunge să creeze spații publice de socializare care stau la baza apariției clasei medii liberale și, în fond, a unui spirit critic specific societății civile. De fapt, prin această organizare a orașului după principii apusene, care a însemnat și o reducere progresivă a moșiilor, exproprieri în interes public, lotizări și decizii centralizate, Capitala a putut limita influența boierilor și dezvolta o clasă medie liberală care avea să dea în continuare tonul progresului în România modernă. Toate celelalte clase (cât timp vorbim de clase) se vor raporta la aceasta: țărănimea, boierimea retrogradă, proletariatul emergent.
Costantini face pe alocuri comparații utile cu sistematizarea Parisului (vezi modelul hausmannian), dar și comparații cu Roma sau cu capitale balcanice. Ideea sa este că orașul românesc nu face excepție, ba chiar se dezvoltă rapid, ca expresie a unei voințe, în primul rând, politice și civilizaționale de a depăși modelul oriental de stagnare. În această evoluție însă, cu toate datele ei, bune sau rele, problema este că autoarea se forțează să vadă Bucureștiul ca pe un „laborator de românitate“ distinct – şi adesea decuplat – atât de burgurile transilvane (de tradiție diferită), cât şi de aşa-numita „Românie profundă“ a satelor, profund conservatoare. Cercetarea se oprește aproape de un punct de cotitură fundamental al istoriei românești (1940), iar celor o sută zece ani parcurși le urmează alți cincizeci în care ar fi fost extrem de interesant să vedem cum continuă teoria despre Capitala „imaginată“ în datele Bucureștiului socialist.