Poezie de Andrei Zanca

*
* *

Nu e oare straniu – doar într-o viitoare mamă pot bate simultan două-trei inimi. Poate de aceea m-am rostit mai ales în nuanțe, căci ele aparțin exclusiv graiului matern, bătăilor inimii de atunci și pe care abia azi le pot înțelege. Calea e înscrisă în noi de la început. Ea ne străbate destinul fiind singura care are acces la pacea noastră lăuntrică, sinonimă cu libertatea. Din ea se desprind toate, mai ales iubirea și implicit înțelegerea, compasiunea, iertarea. Calea ordonează entropia destinului. E sâmburele, sămânța, ce n-are nevoie decât de apă; iar apa e mai sacră decât ne putem închipui. Tot atât de sacră ca răsuflarea. Ne aducem cu noi destinul la naștere, însă putem să-l schimbăm, dacă intenționalitatea noastră în clipă ne poate ridica la un nivel superior destinului ales. Într-o clipă de autenticitate absolută putem schimba un destin, putem șterge toate umbrele, pe care am venit să le asumăm. Tatăl Fiului Risipitor ne așteaptă întotdeauna, fiindcă tocmai riscul asumat de noi, nesupunerea, setea experimentului personal sunt cele pe care și le dorește în fond de la noi. Ne așteaptă, iertându-ne de la bun început, fără ca mulți să bănuie măcar acest lucru. Trebuie să ne ridicăm singuri la un nivel care transcende destinul ales și ne deschide smereniei. Nimeni nu ne aruncă în lumea asta. E o spusă a suficienței, a temerii inconștiente de separare, toate camuflate sub o spusă acceptată deîndată, nu atât
dintr-un spirit elitar, cât mai ales dintr-o revoltă puerilă la adresa a ceea ce ne definește adânc, precum și dintr-o fatală apetență pentru un anume soi de autodeterminare. O spusă a unuia, care aidoma multora cu greu ar fi putut afirma: facă-se voia ta – o afirmație, care în fond constituie ceea ce, fără să bănuim, ne definește cel mai mult. Cel care se rosteșe cu o anume sfială, în orice registru, într-o spunere laconică, străbate tomuri de filozofii codificate, aidoma spunerilor din Evanghelie, care în „banalitatea simplității“ lor, aduc cu sine, determină o falie a trezirii în abisul inconștienței noastre proverbiale, într-o lume tragică, superficială, tocmai fiindcă se definește printr-o gândire fără de conștientizare, străină de sacralitatea fundamentală a miezului ei sacru.

Avea șaptesprezece ani, ochi negri
și șuvițe bălai-nserate respirând
mlădieri de felină
când nudă, se frângea-n priviri
când fiecare palmă a trupului ei
fremăta egal la mângâieri, însă totul
toate acestea se risipeau în fața
unei anume lumini din ochi, încât
am murmurat pierdut, chipul cel mai frumos
este chipul blândeții desăvârșite – eram tineri
eram tineri și apa curgea.
curgea nestingherită de îndoieli.

ieri am zărit-o din nou după ani și ani
mistuindu-se-ntr-o perdea de ploaie
în josul unei străzi dintr-un oraș
mutilat și străin.
Azi, la amar de vreme după potop
ne-am otrăvit
până și apele, credința
scăzând pe potriva
natalității, statele
abandonându-și
neamurile, deși
doar prin actul
zilnic al morții e cu putință
și actul conștientizării,
eu am încercat mereu să înfirip dăruiri
cu sens, chiar de-mi periclitam astfel viața
și-am stat drept în fața lumii, doar în inimă
am îngenuncheat și îngenunchez mereu
murmurând fără de voie, chipul
cel mai frumos e chipul blândeții desăvârșite.

Așezat în fața ferestrei deschise priveam
pasărea lăsându-se pe pervaz
în pulberea fină
înșirându-și hieroglifele salturilor
peste un manuscris neterminat
atingându-mi ușor mâna, eu
neîndrăznind nici să clipesc
și dintr-odată s-a topit
printre frunzare
și-n mine
doar o alertă de aripă
mistuind toate gândurile, ploaia
răsfirându-se prin miresmele verii
destrămate de picături sub frunzele
unde zăcea nezărită.
poți însă împărtăși înălțarea, poți oare
descrie fructul rozei, urmele păsării
pe un manuscris neterminat?

Curg prin vine
amintirile, morţii
mistuiţi în sânge
cum se răsfiră
mireasma viilor
în înserarea de toamnă
să fie setea
de-a pleca mai mare
decât setea de-a rămâne?
şi totuşi, rămâi ţintuit pe bancă
în ambuscada culorilor.
a pleca, a rămâne – unul şi acelaşi lucru
în această reculegere
care este şi cea a arborilor, iarna
în aroma zăpezii dintr-o absenţă

Târziu l-am zărit în fereastră. privea
nemișcat peste verzuiri, peste aleile
adumbrite de înserare.
după o viață de trudă abia își putea ține zilele
dintr-o brumă de pensie. ținea în mână o carte
și-am știut că nu poate fi vorba decât de cel
pe care-l recitea mereu seara, daniel harms.
Cartea îl ajuta să treacă peste singurătatea lui
netămăduită, acum când se apropia bezna
când urcau spaimele durerile demonii
de ieșea colindând până-n zori
pădurile, mereu cu o dungă
mai senin, mai limpezit.
să fie gratitudinea vibrând într-o bătaie
de inimă, răsfrântă în fiecare răsuflare
singura rugă, singura care are
acces la alfabetul Tăcerii?