„Ridică-i țâțele!“

Tot ce e frumos se termină repede. Această cugetare de Guță Popândău mi-a venit în minte în 1974 când am aflat că se restrânge activitatea revistei Tomis (din lunară devine trimestrială) și că trebuie concediați ultimii veniți în redacție (printre care și eu). Tot atunci tatăl Domniței s-a îmbolnăvit de cancer pulmonar și Domnița a trebuit să plece la Ploiești, unde a stat câteva săptămâni, până la moartea lui. Parcă se prăbușea totul în viața mea. Am fost, atunci, și victima propriei mele amabilități; aflând că am rămas… fără ocupație, o fostă colegă de facultate și soțul ei, inginer, m-au rugat să am grijă, la mine acasă, zilnic, de copilul lor în vârstă de câteva luni; mi-l aduceau dimineața și îl luau după-amiaza.

Iar eu, departe de a fi lipsit de ocupație, lucram în perioada aceea mai mult ca oricând. Florin Mugur, îndemnat de Nicolae Manolescu, îmi ceruse o carte pentru Editura Cartea Românească, editura cu cel mai mare prestigiu din România. Ce tânăr nu și-ar fi dorit să debuteze la o asemenea editură! (Iar eu, pare de necrezut, eram pe atunci tânăr.) Cartea la care lucram, cu entuziasm, dar și cu un fel de îndârjire, împotriva împrejurărilor ostile, era o panoramă a literaturii române contemporane și avea titlul, ironic, Amintiri despre literatura de azi. (Din păcate, Florin Mugur, un om fermecător, dar fricos, cu gândul la eventuala reacție a cenzurii, i-a schimbat – fără să-mi ceară acordul – titlul în unul poetic-inofensiv Preludiu, fapt care a provocat deruta și a graficianului, care i-a făcut o copertă de carte romanțioasă, și a librarilor, înclinați să creadă că este vorba de un tratat de sexologie.)

În apartamentul nou-nouț, din nordul Constanței, aflat la câțiva pași de plaja de la Mamaia, apartament primit în urma intervenției lui Constantin Novac la „partid“, scriam direct la mașina de scris, pe masa din mijlocul sufrageriei, singura mobilă din încăpere. Fiecare apăsare de deget pe claviatură răsuna tare în camera aproape nemobilată. Tresăream ori de câte ori auzeam soneria telefonului, cu gândul la Domnița, prinsă în ghearele deznădejdii la Ploiești. Și cu gândul la frații mei, Sanda și Florin, studenți amândoi la București, la Politehnică, vulnerabili din cauza cinstei și bunătății lor (cunoscuții ne porecleau, pe mine și frații mei, parafrazând numele unei plante, „trei-frați-nepătați“). Și, de asemenea, cu gândul la părinții mei, rămași la Suceava, la șapte sute de kilometri de mine.

Când eram mai absorbit de ceea ce scriam, copilul, culcat pe patul dublu din dormitor, începea să plângă strident, să urle, să dea din mâini, iar eu trebuia să mă duc să-l liniștesc. Îmi blestemam zilele ocupându-mă de el. Nu simțeam nicio duioșie când îl luam îm brațe și îl legănam sau îi dădeam sticluța de lapte prevăzută cu biberon, dar o făceam cu conștiinciozitate, dintr-un sentiment al răspunderii pe care l-am cărat cu mine toată viața, așa cum și-a purtat Isus crucea grea în spate.

Singura consolare era Pisovschi, un motan afectuos și demn, care de câte ori lucram se așeza pe masă, lângă mașina de scris, și moțăia. Nu mă deranja cu absolut nimic. Îmi transmitea o undă de prietenie care îmi făcea foarte bine. Dacă mă ridicam să liniștesc copilul, știa că mai am de scris și nu venea după mine. Dar când mă apropiam într-adevăr de sfârșitul unui capitol, își dădea seama că nu mai are mult de așteptat (poate sesiza o anumită însuflețire – specifică încheierii oricărei acținui – cu care băteam la mașină), se ridica, se întindea și, exact în momentul când puneam punctul final, îmi sărea în brațe. Al lui eram. Îmi cerea mângâierile curente, plus cele cu care îi rămăsesem dator și mă conducea cu coada în sus la bucătărie. Acolo mâncam împreună, de obicei aceeași mâncare, dar din farfurii diferite. Copilul avea reprize de plâns și în timpul mesei mele cu Pisovschi. Răsuflam ușurat când venea unul dintre soți să-mi ia copilul de pe cap.

(Când a trebuit să plec și eu la Ploiești, la înmormântarea tatălui Domniței, s-a întâmplat ceva remarcabil. Am lăsat motanul pentru câteva zile în grija fostei mele colege de facultate. Când m-am întors, ea mi-a spus cu candoare că… nu-l mai are. În cele din urmă, după multe insistențe din partea mea, mi-a mărturisit că soțul ei, inginerul, într-un acces de furie față de pisici și, poate, și față de mine, l-a înșfăcat pe Pisovschi și l-a aruncat pe geam, de la etajul 10, unde locuiau. Pisoiul a murit în chinuri, dar relativ repede, iar cadavrul lui a fost ridicat a doua zi, ca un gunoi, de muncitorii de la salubritate. Istorisirea lui Caragiale cu Bubico nu m-a amuzat niciodată. M-a afectat profund uciderea lui Pisovschi. Rana din suflet nu mi s-a închis nici acum.)

Timp de mai bine de un an am stat apoi fără serviciu, la Ploiești. „Tovarășii de la partid“ m-au chemat să mă ia în evidență ca „persoană fără ocupație“. Deși le-am explicat că scriu o carte, m-au numit „parazit“, „vagabond“, „individ neintegrat în societate“. Nu știam că în aceeași perioadă poetul Iosif Brodski era numit la fel de autorități, în URSS. Dacă aș fi știut, i-aș fi urmat exemplul: aș fi emigrat în SUA și aș fi luat Premiul Nobel.

Nemaisuportând presiunile făcute asupra mea, l-am rugat din nou pe Nicolae Manolescu: „Vă rog, sunt disperat, găsiți-mi un serviciu!“ Și Nicolae Manolescu a reacționat imediat, apelând de data aceasta la ajutorul lui Adrian Păunescu, care devenise între timp foarte influent. Adrian Păunescu, deși supărat foc pe mine fiindcă îl numisem, într-un articol din revista Tomis, „o uriașă ciocănitoare Woody“, a vorbit imediat la Scânteia tineretului, unde tocmai se proiecta apariția unui Supliment literar-artistic (numit ulterior cu acronimul SLAST), m-a lăudat, a garantat pentru mine, iar cei de acolo m-au angajat pe loc. (Adrian Păunescu era un om de o inepuizabilă bunătate, dar puțini vor să recunoască asta.)

Așa am ajuns să lucrez în presa comunistă.

Prima mea amintire de la Casa Scânteii (numită după 1989 Casa Presei Libere) o am din ziua când m-am dus la Scânteia tineretului să-mi fac formele de angajare. Mergeam pe un coridor lung și, dintr-odată, de dincolo de una din uși au răzbătut niște voci:

Ridică-i țâțele!

Se face.

Și lui calcă-i pantalonii!

Am încremenit. Ce-o fi asta? Ce se întâmplă în încăperea aceea?

Am deschis ușa precaut și, după un moment de stupefacție, am înțeles: acolo era atelierul foto al ziarului, iar un fotograf, ghidat de șeful lui, retușa o poză cu Elena Ceaușescu și Nicolae Ceaușescu, aflați la Hunedoara, într-o vizită de lucru.