Debutul critic al lui Cornel Regman, în lustrul dinainte de 1947, este absolut remarcabil. Viitorul cronicar literar scrie deocamdată mai mult despre clasici, începându-și printre puținii critici de ieri și de azi, articolele cu o critică a criticii. Toată prima parte din Alecsandri, prozatorul este, de pildă, admirabil scenarizată. Puțini se pricep mai bine ca Regman să facă atractivă sau chiar dramatică istoria opiniilor. Ideea proprie, în schimb, despre proza poetului poate să pară, la capătul introducerii, destul de banală. Ea constă în aceea că „voiajul, deplasarea, peripeția, deci mișcarea sunt prezente ca procedee curente, ca figuri, în narațiunile lui Alecsandri, chiar atunci când în ele nu e vorba de nicio călătorie”. E ceva din modul lui E. Simion de a vedea poezia matinalilor noștri poeți din secolul XIX. Cât privește „notația pitorească”, ea nu este bunul lui Alecsandri. Proza românească în întregul ei o cultivă. Din nou, traversarea criticii, de la Bogdan-Duică la M. Zamfir, este extraordinar de interesantă în Russo și întemeierea eseului. În acord cu Zamfir, Regman analizează comprehensiv Cântarea României, aproape unanim disprețuitul poem în proză. Legătura cu „fiziologiile” la modă („măritiș al observației morale cu umorul”) e, de asemenea, bine stabilită. Nu știu însă dacă în ce privește umorul din alianța cu pricina putem accepta că el este un „stil al generației”. E adevărat că umor au toți romanticii moldoveni, dar cred că nu la toți el poate fi definit ca un „tip specific de reacție, șagă moldovenească spontană, grefată pe flegmatismul de esență intelectuală, un fel de teribilism bonjurist”. E o mare deosebire, la acest capitol, între Negruzzi și Russo, între Kogălniceanu și Alecsandri. Ca și Ibrăileanu, Regman e de părere că franceza e singura limbă pe care Russo o „vorbea bine”, în epoca redactării Sovejei. Mi se pare că vorbea cel puțin la fel de bine și româna, faptul de a nu scrie în românește având altă explicație, care trebuie corelată cu scrierea în franceză a corespondenței private de către toți pașoptiștii și postpașoptiștii. În fine, Negruzzi îi premerge lui Russo în materie de eseu, care nu este, la data respectivă, o specie a criticii, așa cum este astăzi, ci una a prozei. În schimb, forma suitei pe care Regman o propune în textele majore ale lui Russo este o intuiție profundă și mai nimerită decât aceea a „orchestrației, în care temele revin” pentru care pleda Caracostea pe vremuri (e de mirare că Regman o reține și pe aceasta, fără a releva incompatibilitatea).
În anii 1950, activitatea criticului se rărește vizibil, ceea ce nu-l oprește a publica unele lucruri compromițătoare, uitate, din fericire, mai târziu, când li s-a cerut altora socoteală pentru contribuția la dogmatism, adevărații tenori ai criticii realist-socialiste. Reapariția, Regman și-o face la momentul oportun, după mijlocul deceniului 7, când critica e aproape pe deplin liberalizată. Volumele succesive, după acela de debut, Confluențe literare, din 1966, vor fi culegeri de cronici. La cărți de critică îndeosebi. Ele sunt, de obicei, necruțătoare. În Regman, criticii par a-și fi găsit nașul. Malițioasă și chiar „rea” este, de exemplu, aceea despre compendiul de Istoria literaturii române al lui Al. Piru. I se caută cărții nod în papură mai la fiecare pagină. Sunt și numeroase observații juste, exprimate de regulă memorabil: „Punga cu elogii, bine strânsă la gură în cazul altor scriitori, se preface într-un veritabil corn al abundenței înaintea proteguiților, aproape toți prea mari pentru astfel de favoruri”. Acesta e stilul caracteristic: o maliție, dacă pot spune așa, elocventă, o limbuție caustică și familiară, o plăcere a șuetei fără interlocutor. La Alexandru George (mai favorabil privit) este remarcată, ce altceva decât maliția, „ nu rareori pândită de pedanterie”. Meritul acestor cronici este de a nu se limita să întâmpine cărțile: ele sunt copioase ca niște festinuri (din când în când și puțintel indigeste). De la acelea ale lui Ș. Cioculescu din „R.F.R.” sau de la „mențiunile” postbelice ale lui Perpessicius, niciun critic n-a mai practicat genul acesta amplu de recenzie. Aerul timpului îl fac emulii lui Pompiliu Constantinescu sau Călinescu, toți recenzenți expeditivi. Cornel Regman pare a dezaproba concizia și teoretic, nu doar temperamental. Într-un context oarecum diferit, el îl ia peste picior pe Gh. Grigurcu (pe care totuși îl prețuiește) pentru a fi crezut că rezolvă „cazul” Nichita Stănescu în câteva pagini: „E vorba – scrie Regman – de binecunoscuta campanie antistănesciană a criticului, materializată în Poeți români de azi în-
tr-un soi de scurt comunicat pe paragrafe (4 pagini), forma cea mai puțin contată a spiritului sintetic, rudă apropiată a bățoșeniei”. Și, ca un complement (dar nu și ca un compliment), observă același defect într-un articol despre Mircea Ivănescu: „Curios e că Gh. Grigurcu a simțit într-un caz nevoia să dea – tot sub forma comunicatului abreviat (cele 4 pagini!) – teza, de astă dată, paradiziacă, pe paragrafe care se închid ca niște paftale, a pricinilor de prețuire arătată altui poet”. Plin de haz este începutul unei cronici la cartea lui Al. Cistelecan: „Tânărul critic orădean vrea cu tot dinadinsul să ne facă să credem în existența unei adevărate seminții a livreștilor ce ar popula întinsurile poeziei noastre contemporane”. Alex Ștefănescu e acuzat de înclinații… suicidare, fiindcă se lasă tentat de populism. Ca să vezi de când scrie Alex Ștefănescu nu de dragul literaturii, ci de dragul cititorilor!
Originalitatea literară a cronicilor (printre cele mai neconcesive tipărite la noi în anii 1970- 1980) ale lui Cornel Regman constă în micul spectacol pe care îl pun în scenă. Un cronicar este, desigur, un fel de tehnician experimentat, care are o rețetă a lui de folosire cu maximum de randament a spațiului disponibil. Nu poți scrie cronică la nimereală. Regman posedă și el o astfel de rețetă, dar ea pare să prețuiască, deopotrivă cu economia textului, și risipa, ocolurile, introducerile, parantezele. E un cronicar cu sămânță de vorbă. Până să ajungi să afli ce vrea să spună, trebuie să te înarmezi cu răbdare. Efortul e, de obicei, răsplătit chiar și înainte de a descoperi justețea diagnosticului sau a caracterizării; căci partea de ocolișuri e savuroasă în sine, adesea plină de haz. Comentând, de pildă, un prozator puțin știut, dă peste articolul din Dicționarul lui Marian Popa și remarcă mai multe inexactități. Primele pagini ale cronicii lui se vor ocupa de acestea. Valoarea prozatorului Ion Topolog nici nu mai e în discuție, ci numărul de greșeli de lectură (din cele vizibile cu ochiul liber), atât de mare pe mica suprafață a articolului, încât Regman notează putința unei „culturi intensive a erorii” în critică. De altfel, cu ocazia unor incursiuni introductive ori complementare ca acestea, Regman a pus în circulație două noțiuni critice pe cât de utile, pe atât de vesele: romanul pisălogic și (după model Ion Barbu) critica leneșă.
Și sub alt raport, spectacolul oferit de cronicile lui Cornel Regman este original: sub raport stilistic. Impresia cea mai puternică este aceea de combinație inelucidabilă între facondă și căzneală. O ușurință anevoioasă a exprimării, aceasta ar fi formula. Pe de o parte, limbajul e viu, spumos, abundent, izvorând dintr-o mare poftă a conversației, pe de alta, e lipsit aproape cu totul de naturalețe, e contrafăcut, laborios și scorțos. Asociațiile predilecte de cuvinte sunt semnificative: substantivele și adjectivele însoțitoare, verbele și adverbele lor se aleg din straturi diferite ori opuse ale vocabularului. În vălmășagul studiat de arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni tehnici (dar nu exclusiv din stilul literar, ci și din cel științific, juridic, militar, administrativ) și cuvinte de toată ziua (oral-familiare), perechile se alcătuiesc totdeauna parcă spre evitarea endogamiei lexicale: „ostenitor exces de vorbă”, „mănoase intersectări”, „duh al evidențelor inflexibile”, „gaguri me-
tafizice”, „sub semnul păpușărescului”, „metaforele sale au un strașnic lipici”, „metoda critică a pășirii și prăsirii cuminți”, „robotă științifică”, „lipicioasa manieră a sclifoselii”, „versuri scărițate în manieră maiakovskiană”, „năprasnica idilă”, „toleranță devălmașă” etc. Rezultatul e acel inextricabil stil al cronicii lui Regman, în care verva cea mai plină de familiaritate nu numai că nu se împiedică, dar se sprijină pe construcțiile cele mai nefirești și pretențioase. În aluatul acesta găsim și urme din expresivitatea autorilor comentați, al căror stil e digerat pe îndelete ca micile vietăți înghițite de șarpele boa. Ființa unui poet pare criticului „antisentimentală, crudelă și cinică cu voință”, un critic e un „ebrietat al formulelor aproximative”, iar altul arată „cea mai sfâșietoare metodă comizerativă” față de eroii fictivi pe care-i analizează. Regman însuși îl numește pe critic, ca cititor avizat, un „stilistician latent”. Din această înclinație decurge factura aproape epică (similiepică, ar zice, pe drept, Regman Însuși) a cronicilor, în care pare a se „întâmpla” mereu câte ceva, în care un autor, o carte ori un mod de expresie devin personaje în carne și oase. Mișcarea e mereu foarte vie și plăcerea literară neîndoielnică, începând de la titluri, criticul sugerează atmosfera și cadrul întâmplărilor. Ucenicul neascultător – un roman, oho, deloc obișnuit, Roman de bâtă și cojoacă, Un potop de simpatii peste Nicolae Prelipceanu sau Secrete logistice în posesia lui Eugen Jebeleanu. Titlul obligă! Memorabile sunt și alte „întâmplări” și „personaje” din cronici. Versurile lui Romulus Vulpescu reprezintă „temerare evoluții la trapez”, în vreme ce Theodor Pîcă e „pus pe turniruri de virtuozitate”. Pentru Marcel Gafton, „poezia aduce a îndeletnicire de grădinar încrucișând iscusit soiurile”. În Lotopoeme, Nina Cassian ne-ar oferi rețete ciudate din „distracție de vrăjitoare”. D. Micu este în cartea despre Călinescu „un fel de Flămânzilă domol, dar eficient ca un malaxor modern”. Mircea Săndulescu seamănă cu „un Rastignac al scrisului”, „Iv. Martinovici înaintează în poezie simetric și grupat, ca o falangă macedoneană”. Ș. Cioculescu și Mircea Zaciu ar fi în comentarea cărților de memorii, singurii amendatori, adică „ceva în genul acordorilor de piane”. Formule memorabile găsim pretutindeni, mai ales când criticul „se montează” ironic, folosind din plin procedeele sale predilecte, și anume antifraza, decalcul, parodia, calamburul. De la un punct încolo, numai cu dificultate știm dacă umorul nu e cumva involuntar și datorat manierizării acestor procedee. În orice caz, Regman împacă într-un mod profitabil franchețea judecății de valoare cu un umor care-l face adesea să transforme operele în păpușile unui teatru critic de marionete. Hazul e câteodată forțat, aș zice nemțesc, ca să nu-i supăr pe ardeleni, iar calambururile trase de păr. Contrafacerea se răzbună, în lipsa spontaneității. Autorul Noilor explorări nu e, pur și simplu, un cronicar cu umor (și gata a sesiza peste tot comicul, grotescul, mascarada), dar un umorist al criticii, râzând cu poftă de tot și de toate, în ciuda faptului că rămâne un comentator serios și demn de stimă.
Cornel Regman nu este și un teoretician în critică. Rarele lui încercări ideologice sunt banale. O idee despre meseria criticului are totuși și ea este aceea, mai veche, a lui Ș. Cioculescu, ori mai nouă, a lui Alexandru George, conform căreia critica nu trebuie să fie o artă a cuvântului ca literatura. Și nici de talent n-ar fi nevoie: mai degrabă, e vorba de o „ingeniozitate aparte, care se oprește în pragul creației”. Lipsitul de spontaneitate și de fantezie Regman a reușit totuși, conștient de însușirile sale, să transforme defectul într-o calitate. Critica lui e laborioasă și totodată onestă și eficace.
(din Istoria critică a literaturii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, în curs de apariție)