Mitul etnogenezei românilor: universul traianic

G. Călinescu nu face cunoscute criteriile pe baza cărora a identificat cele patru mituri fundamentale ale românilor, exprimate în câte o operă literară sau folclorică; astfel: mitul morții, e exprimat în balada populară Miorița, al creației, în balada Meșterul Manole, mitul erotic, în poemul Zburătorul, de Ion Heliade-Rădulescu, iar cel al etnogenezei noastre, în poemul lui Gh. Asachi, Traian și Dochia. O comparație între cele patru mituri ne poate arăta dacă identificarea lor ca mituri fundamentale este justificată.

Miorița îndeplinește toate condițiile pentru a fi considerată mitul fundamental al morții: e răspândită pe întreg spațiul limbii române (peste 1.000 de variante publicate), în două dintre cele mai importante și mai arhaice specii ale folclorului românesc: balada și colinda. Se dovedește astfel adeziunea întregului popor român la acest text, dar nu numai la nivelul culturii orale, ci și la nivelul celei scrise. M. Sadoveanu a prelucrat motivul mioritic în Baltagul; L. Blaga l-a interpretat în Spațiul mioritic; Sigismund Toduță a compus Oratoriul Miorița pentru soliști, cor mixt și orchestră. Miorița e cunoscută exclusiv în folclorul românesc. Cercetarea, interpretarea și prelucrarea ei au mobilizat energiile unora dintre cei mai de seamă oameni de știință: D. Caracostea, P. Caraman, M. Eliade, A. Fochi, secondați de culegători mai puțin cunoscuți, dar care și-au făcut un titlu de glorie din publicarea unei cât de modeste contribuții la studiul acestei capodopere naționale.

Aproximativ același lucru se poate spune și despre mitul creației, respectiv cântecul Meșterului Manole. Și el e răspândit în aproape toată aria folclorică românească (280 de variante cunoscute). Și el figurează între balade și colinde. Și el e un cântec foarte iubit de români; se adresează cu deosebire sufletului feminin. Și el s-a bucurat de atenția unor mari creatori români: Lucian Blaga a scris o dramă cu titlul Meșterul Manole; Sigismund Toduță a compus Oratoriul de operă în trei acte Meșterul Manole, după drama cu același titlu a lui L. Blaga; Mircea Eliade, P. Caraman, D. Caracostea, I. Taloș au scris studii comparative și au emis opinii privitoare la originea și la raporturile versiunii noastre cu ale altor popoare europene; mulți alții au adus contribuții mai mărunte, dar importante, la cercetarea temei. Ceea ce o diferențiază de Miorița este caracterul ei internațional, fiind realizată ca text poetic în tot spațiul Sud-Est european, iar ca legendă în proză, în toată Europa. Prin urmare, și în acest caz atribuirea statutului de mit fundamental este îndreptățită.

Mitul erotic, al zburătorului, a fost mai puțin cercetat de folcloriști, raport sub care nu poate fi pus pe același plan cu mitul morții și cu cel al creației. Nu avem un studiu monografic asupra lui, dar el pare să fie la fel de răspândit în mediile folclorice și la fel de vechi ca celelalte două mituri menționate. Poemele Zburătorul, de Ion Heliade-Rădulescu, și Luceafărul, de M. Eminescu, dovedesc valențele poetice ale mitului și arată ce rol joacă el în mentalitatea și cultura noastră orală și scrisă. Cred că și el merită statutul de mit fundamental românesc.

Prin urmare, criteriile cărora le răspund aceste trei mituri fundamentale sunt: răspândirea pe tot spațiul limbii române, numărul foarte mare al celor care le cunosc, atracția exercitată asupra creatorilor și a cercetătorilor, faptul că înlesnesc interpretări multiple ale textelor și permit generalizarea sentimentelor pe care le exprimă asupra întregului popor român (resemnare/optimism/dragoste pentru ocupația de păstor etc.), arată că identificarea lui Călinescu e fără greș.

Mitul etnogenezei, exprimat în poemul Traian și Dochia al lui Gh. Asachi, se afă însă în evidentă inferioritate: poate, având în vedere că actorul principal este împăratul roman, de la a cărui moarte s-au împlinit recent 1900 de ani, putem accepta că mitul trebuie să aibă o vechime respectabilă; puținele și incertele atestări ale legendei în câteva localități din jud. Neamț induc însă bănuiala că îi lipsește autenticitatea folclorică, deci că ar fi o creație personală a poetului moldovean. Al. Madgearu a apărat autenticitatea motivului cu un argument cert: legenda prelucrată de Asachi și publicată în anul 1840 fusese notată de către Tadeu Hasdeu, decedat în 1835, cu cel puțin cinci ani mai devreme. Dar câți au notat-o după 1840? Madgearu caută argumente în plugușoare, în care Dochiana cea frumoasă ar fi nevasta lui Traian, și în alte producții folclorice, cum ar fi legenda moldovenească despre „dăcița” care ar fi refuzat toți pețitorii, fugind și din calea lui Traian, pe care însă l-a acceptat, în cele din urmă, de soț, sporindu-i avuția cu întregul munte al Ceahlăului (Al. Madgearu: Geneza unei legende: „Traian și Dochia”, în: Quaderni di Studi Italiani e Romeni 5, 2010, p. 109-120). Argumentele din urmă sunt însă neconvingătoare și lasă impresia că autorul încearcă să scoată apă din piatră seacă. Oricât de dragă ne-ar fi ideea că Dochia, fiica lui Decebal, ar fi refuzat să se căsătorească cu cel vinovat pentru moartea tatălui ei, aceste variante – izolate, chiar unice, cu autenticitate nesigură –, nu pot convinge pe nimeni. S-ar părea că a căuta argumente mergând pe acest drum nu duce la niciun rezultat. Aria de răspândire geografică restrânsă, frecvența redusă a temei, cu toate că a fost prelucrată de Gh. Asachi, nu îi asigură caracterul de mit fundamental.

Mă întâlnesc aici, până la un punct, cu Roberto Merlo, care, în admirabilul său studiu despre mitul dacic în literatura română din sec. al XIX-lea (Il mito dacico nella letteratura romena dell’Ottocento, 2011), dedică acestei teme un capitol intitulat semnificativ: Genesi e metamorfosi di un mito letterario romantico. El scrie: „il mito di Traiano e Dochia rappresenta un vero e proprio «mito letterario», sorto, consacratosi e perpetuatosi nella e attraverso la letteratura.” Mai departe susține că mitul care are ca protagonistă pe Dochia e un autentic mit literar, deoarece, chiar dacă variatele lui actualizări includ elemente de origine folclorică: „esso resta, nella sostanza e a più livelli, una costruzione colta”, „un felice esempio di mito letterario precipuamente romantico e romeno.” Cu toate acestea, el se vede constrâns să-l cercetze ca mit etnogenetic, deoarece „il popolo romeno non ha generato un mito folclorico vero e proprio delle origini di sé stesso.” În această situație „l’inclusione in essa dell’etnogonia colta messa in circolazione da Asachi rappresentava l’unica via possibile” (p. 279-280). Expresia că poporul român n-a generat un adevărat mit propriu despre originile sale mă desparte de acest eminent cunoscător al limbii, literaturii și culturii noastre, dar nicidecum dintr-un orgoliu național, ci pentru că afirmația lui nu corespunde adevărului științific. Și adaug imediat: poporul român a creat un mit propriu al genezei sale, mit care ar putea fi denumit Universul traianic, deci altul decât cel considerat de G. Călinescu, dar despre acesta nu s-a scris la noi. Voi demonstra acest lucru în cele ce urmează.

Secolul al XIX-lea, epocă a trezirii conștiinței naționale, începând de la reprezentanții Școlii Ardelene până la N. Densușianu, se caracterizează prin adunarea de materiale din cultura sătească, rezervorul nostru de latinitate și de identitate națională, dar câteodată nu știm ce să facem cu această indescriptibilă comoară. Odobescu, Hasdeu și Densușianu știau. Odobescu a lansat chestionarul arheologic (1870/71), Hasdeu, pe cel lingvistic (1884/85) și N. Densușianu, pe cel istoric (1893, 1895). Răspunsurile primite, păstrate la Biblioteca Academiei Române, sunt inedite în mare măsură; le voi utiliza în copia făcută de Petre Florea, în vederea unei lucrări comune (Împăratul Traian în folclorul românesc. Cu o anexă de Petre Florea și Ion Taloș, în curs de apariție), adăugând informații din Arhiva de Folclor-Cluj, precum și din publicații românești și străine. Prin intermediul acestora cunoaștem nivelul culturii istorice, convingerea și mândria sătenilor că strămoșul nostru este împăratul Traian. Împăratul e prezent în conștiința fiecărui ținut locuit de români, cu toate că în cultura orală, cuceritorii nu se bucură de cea mai bună reputație.

Datorăm lui Francesco della Valle, care, în 1532, vizita Mănăstirea Dealu, cel mai vechi document cunoscut despre mitul traianic. Autorul italian scrie că a aflat de la călugări „tutta l’historia della venuta di quelli popoli ad habitar in quel paese, che fu questa che havendo Trajano debellato et acquistato quel paese, lo divise a suoi soldati”. (ap. Hasdeu: EMR. 3, p. 536-537). Această „breve narracione”, cum o numește Hasdeu, coincide cu multe răspunsuri la chestionarele menționate, din sec. al XIX-lea, din care reproduc, indicând în paranteză localitatea de proveniență a lor.

Se vorbește despre Traian în orice colibă țărănească” (Ghirdovani-Prahova). „Traian a fost împărat al nostru” (Topal-Constanța). „După cum spun bătrânii, strămoșii noștri au venit aici, parte ca militari, parte ca plugari” (Viespești-Olt). „Se vorbește din om în om de un Troian și că acela i-ar fi adus pe aici pe străbunii lor” (Ocna-Prahova); „în popor se vorbește că noi ne tragem dintr-un neam de oameni foarte mulți și viteji și că suntem aduși aicea de un împărat viteaz numit Traean, care era foarte bun” (Galu-Neamț); „se vorbește despre Trăean că a fost un împărat mare după care și la dealuri mari (s-a dat) numele de Troean, cum este un deal mare în comuna Doamna” (Doamna-Neamț); „se aude în popor numele de Trăian și se zice că a fost un domn viteaz cât n-a mai fost altul ca el” (Rediul Mitropoliei-Iași); „bătrânii vorbesc că știu din gura bătrânilor lor că Troian a avut războaie cu uriașii care erau oameni grozavi de înalți însă răi” (Pecineaga-Tulcea). „Când au venit strămoșii noștri, aici au găsit pe daci. Aceștia erau niște oameni mici, așa că doi romani puteau să bată cinci daci”; „toți oamenii pe aici vorbesc cu respect despre Traian și recunosc meritele lui militare” (Urdarii de Sus-Gorj); „despre Traian se povestește că a fost un viteaz nemaipomenit și că de frica lui înghețau și apele pe unde călca” (Priseaca-Olt); „Terian împăratul a venit de la Roma și s-a bătut c-un crai săbii în săbii și Terian împăratul a răzbit pe ăl crai și ne-a adus pe noi la acest pământ, fiindcă rămăsese pustiu și au rămas strămoșii noștri stăpâni” (Titulești-Olt); Traian „s-a bătut de foarte multe ori cu dacii. Se zice că s-a bătut până când nu a mai avut cămașă pe el și tot a scăpat poporul român de ei” (Saelele-Teleorman). „Locuitorii din care s-a format comuna Arcani se zice că au fost de națiune romană, rămășițe din cei (pe) care i-a adus Traian în Dacia. Ei au fost deprinși a da cu arcul. De aici se povestește că se trage numele comunei Arcani” (Arcani-Gorj). „Moșnenii cei vechi se trag din ostașii aduși și așezați aici de Traian împăratul” (Drajna de Sus-Prahova).

Prin urmare, despre Traian se vorbește în orice colibă țărănească, era viteaz, milos și bun. Multe dintre răspunsuri la chestionare sunt aproape de a deveni sau chiar au devenit legende.

Mai mult, prezența lui Traian poate fi văzută peste tot în peisajul traianizat al Daciei. Întrebați fiind unde avea Traian scaunul domniei, oamenii dau răspunsuri foarte diferite, după orizontul lor geografic. Mulți răspund că nu știu unde era palatul lui Traian, iar alții consideră că era la Roma (Rădăuți-Dorohoi, Voinești-Iași, Doamna și Bistricoara-Neamț, Tăbărești-Buzău, Trepezița și Florești-Dolj, Hotăreni-Romanați, Urși-Vâlcea, Dărmănești-Prahova, Drajna-Prahova: „Roma a fost cetatea cea mai mare din lume și acolo a fost scaunul domnesc al moșilor noștri”). Alții răspund: la București (Topal-Constanța), la Turnu Severin, „de unde se putea mai bine oglindi țara” (Saelele-Teleorman, Roșia-Gorj, Vela-Dolj); la Galați, „aproape de Galați” sau în județul Neamț (Jorăști-Covurlui), la Cetățuia-Bacău (Poiana-Tecuci), la Tighina (Mircești-Roman), la cetatea de la Barboși-Vaslui (Cudalbi-Covurlui), „în țara Ardealului” (Golești-Muscel), „în Transilvania” (Negreni-Gorj) „în țara Muntenească” (Găiceana-Tecuci); „scaunul împărăției lui era pe șaua calului, așa că nu descălica niciodată de pe cal și acest crai și-a petrecut viața numai războindu-se” (Vișina-Vlașca), „a luat scaunul lui Decebal care se ținea mai tare ca el” (Bursucani-Covurlui), „spre Apus, aproape de mări” (Cavadinești-Covurlui) sau chiar „peste mări” (Grințieș-Neamț).

Traianizarea pământului dacic este un fenomen, care nu poate fi prezentat aici decât foarte succint. Podul lui Traian peste Dunăre a reverberat în special în balada Soarele și Luna, și a devenit motiv esențial în legendele despre dorința de incest a împăratului, în partea de sud-vest a României. De acolo provine și una dintre cele mai vechi atestări din oralitate, pe care o datorăm unui colonel austriac, pe nume Friedrich Schwanz von Springfels, detașat în Transilvania în primii ani după 1700; ea se referă la podul de lemn de la Celei, despre care „unii zic că ar fi fost construit de împăratul Traian, iar alții, de succesorul lui la tron, Hadrian” (Ungrisches Magazin, 1783, p. 197). La 1785, A.F. Büsching scrie: „Foarte viu e interesul pentru Traian la Porțile de Fier, unde a fost construit podul și drumul” (A.F. Büschings grosse Erdbeschreibung, vol. VI, p. 271).

Din oralitatea sfârșitului de secol al XIX-lea selectez doar câteva informații: „oamenii vorbesc despre podul lui Traean ale cărui rămășițe se văd și astăzi lângă Turnu Severin, făcut din porunca lui” (Bordușeni-Ialomița). Despre Podul de la Celei, tradiția orală ne informează: „picerele podului ce se află în apa Dunării, sunt de aramă și se numește podul lui Traian” (Celei-Romanați). Altădată se zice că „bătrânii spun că au auzit de un pod al lui Traian de pânză ceruită întins peste Dunăre, căruia vrăjmașii i-au dat foc și a ars” (Drăgoești-Dolj) sau că podul e localizat „la coada ghiolului Jijila” (Văcăreni-Tulcea). În Doamna-Neamț se povestește că „doamna lui Troian” avea palatul de o parte, iar Troian de cealaltă parte a râului Bistrița, iar între ele a fost făcut un pod din piele de bivol, pe care se plimba perechea împărătească (Timișești-Neamț). Românii din Timoc povestesc că la podul lui Traian peste Dunăre ar fi fost sacrificată o fecioară (Silvia-Diana Sikotovic: Mitologia vlaho românilor, 2010, 70-71).

Numărul toponimelor traiane e foarte mare. Pratul sau Câmpul lui Traian, din apropiere de Zlatna, amintește sărbătorirea victoriei lui Traian asupra lui Decebal; denumirea lui a fost atestată , din tradiția orală, cel mai târziu în 1622/23, de către marele poet german Martin Opitz, iar de atunci încoace de mai mulți autori. Sargetia e râul sub care au fost ascunse/găsite comorile lui Decebal. Mai sus de Câineni este Poarta romanilor, care a fost menționată încă la începutul sec.al XVIII-lea, tot de Schwanz von Springfels (lucr. cit., p. 182). La Trepezița-Dolj se știe unde a fost Masa lui Traian, după ce a tras brazda în zona respectivă; „în regiunea Argeșului” se spune că masa lui Traian a fost la Călimănești-Vâlcea; de la Maglavit-Dolj aflăm că „aproape de comuna Trepezița Traian a pus masă întinsă cu ofițerii și cu armata lui”; A.D. Xenopol scria despre o tăietură în forma unei mese pe muntele Turnul sau Turnișorul din județul Argeș (Istoria românilor, I, p. 230), iar Marele dicționar geografic al României arată că „din jos de mînîstirea Turnul” (jud. Argeș) era o lespede de piatră, numită masa lui Traian, care a devenit masa lui Mihai Viteazul (vol. IV, p. 244).

Teritoriul României e presărat, din Mehedinți până la Bolgrad, cu numeroase „cetăți ale lui Traian”, cea mai renumită fiind cea de la Celei.

Numeroase informații se referă la drumul lui Traian. Se știe că romanii puneau mare preț pe comunicarea dintre ținuturi și țări pe căile rutiere și că au fost mari constructori de drumuri. În tot imperiul sunt cunoscute „drumuri romane”, expresia drumul lui Traian e însă caracteristică pentru Dacia și, extinsă, pentru Sud-Estul Europei. Unele hărți medievale marchează în sec. al XIV-lea via lapidea Imperatoris Trajani, iar cronicarul maghiar Szamosközi, în Analecta lapidum vetustorum et nonnullatorum in Dacia antiquitatum (Pavia 1593, p. 78 a, b), nota cu dispreț: „vulgus pessimus antiquitatis custos apellat viam Troianam (Traianam intelligo)”. Mai mult, el adaugă: rei lapidam in ore habent fabulam, ceea ce servește astăzi la cunoașterea unora dintre tradițiile orale din sec. al XVI-lea. Istoricul și geograful sas Johannes Tröster descrie locuri și drumuri romane din Dacia, pe care românii le cunosc „Ex traditione non scripta”, incluzând și o legendă (Das alt- und neue teutsche Dacia, 1666, p. 350, 424). Dicționarul de la Lugoj, datat circa 1670 explică termenul troian astfel: „troian se numește un drum de pétră”, ceea ce e tot atâta cu drumul lui Traian. Curând după 1700, Schwanz von Springfels scria despre drumul roman de la Râmnic: „Țăranii îl numesc Kale Trajan”, iar în secolul al XIX-lea, M.J. Ackner și J.D.F. Neigebaur identifică nenumărate porțiuni din drumrile lui Traian din Transilvania. Răspunsurile la chestionarele lansate de Odobescu, Hasdeu și Densușianu, precum și unele publicații, ne pun la dispoziție un mare număr de informații despre drumul lui Traian din județele Roman, Vâlcea, Teleorman, Bolgrad ori din Transilvania.

Începând de la cronicari, mulți istorici scriu despre valul lui Traian – un șanț adânc și larg, menit să împiedice pătrunderea dușmanilor în diferite regiuni ale Daciei. Cu titlu exemplificativ pot fi numite valurile de la Dunăre la Orșova spre Tibiscus, cel care ducea de la Nistru între Ackermann și Marea Neagră, traversa râul Jalpug și se oprea mai jos de Bender și Tiraspol. Răspunsurile la chestionarele amintite ne oferă desscrieri foarte amănunțite, de la fața locului, cu deosebire din partea de sud și de est a României de azi.

Peisajul traianizat al Daciei ajunge să fie reflectat pe cer. La întrebarea formulată de Hasdeu în chestionarul lingvistic despre „pata albicioasă a cerului de noapte, pe care unii o numesc Calea lui Troian și ce se povestește despre ea” au fost primite răspunsuri foarte semnificative: calea lactee e denumită în multe regiuni ale teritoriului lingvistic român calea lui Traian, deoarece a servit ca orientare lui Traian când a venit cu oștirea în Transilvania și tot după ea s-au orientat și robii luați de el la Roma, care au scăpat din prinsoare, pentru a ajunge la casele lor din Ardeal; ea duce – spun unii dintre cei chestionați – de la Roma drept în Transilvania. Spațiul mă obligă să renunț și aici la indicarea numeroaselor localități de unde provin asemenea informații (ele vor apărea în lucrarea anunțată mai sus), dar menționez județele: Iași, Suceava, Tecuci, Neamț, Tutova, Fălciu, Vaslui, Putna, Muscel, Olt, Teleorman, Vâlcea, iar din Transilvania, ținuturile: Hațeg, Făgăraș, Brașov, Maramureș și altele.

Tradiția orală românească îl cunoaște pe Traian nu numai ca mare împărat, viteaz, creator de neam și țară ori ca luptător împotriva păgânilor, ci și ca ființă erotică, inclusiv ca dornic de incest, asemeni lui Carol cel Mare. Traian preia însușirile Domnului de Rouă, care viețuia în Carpați, ferit de lumina solară, dar avea o iubită tocmai la Celei, aproape de Dunăre, pe care o vizita în fiecare noapte; pornea din Carpați după apusul și se întorcea înainte de răsăritul Soarelui; odată a fost însă obligat de oameni să întârzie și a fost surprins de soare la Potopin, unde a fost uscat de razele corpului ceresc.

Am arătat că Traian și Dochia nu este un text reprezentativ pentru erotismul marelui împărat. Textul avut de Asachi la dispoziție e mai degrabă o contaminare a legendelor locale despre Dochia cu cele despre Traian. De altfel, zona Neamț e mai bogată în tradiții traiane decât alte zone moldovene, așa cum e și zona Romanați, în Muntenia, unde a avut loc contaminarea legendelor despre Traian cu acelea ale Domnului de Rouă. Așadar, în ansamblul Universului traianic, tema căsătoriei împăratului cu fiica regelui Decebal este secundară, chiar izolată; ea nu poate fi mitul etnogenetic al românilor, ci doar o componentă (minoră) a acestuia.

Ce îndreptățește identificarea mitului etnogenezei românilor – Traian și Dochia în formularea lui G. Călinescu –, în Universul traianic? Acesta din urmă este un complex de motive răspândite în toate regiunile limbii române; Traian este eroul fondator, cu care se mândrește fiecare român; împăratul care a persecutat creștinii la începutul celui de-al doilea secol a devenit pentru români un luptător împotriva păgânilor, ceea ce demonstrează că esența mitului a însoțit pe români de-a lungul celor aproape două milenii, adaptându-se la evoluțiile societății umane, prin încreștinare.

În anumite localități, Traian e situat alături de Novac sau de Iorgovan, figuri mitice, care au apărat pe români de uriași, de căpcăuni, de canibali ori de tătari.

Multe dintre imaginile prezentate aici erau cunoscute, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, mai multor istoriografi occidentali. Marele iubitor de antichități de la Muzeul Luvru, W. Froehner, reproduce, după Ubicini, această impresionantă descriere: „Le souvenir de Trajan est empreint partout, dans les traditions, dans la langue, sur les monts, dans la plaine, dans le ciel mème. Ainsi la voie lactée, c’est le chemin de Trajan, l’orage est sa voix, l’avalanche est son tonnerre; la plaine est son camp, la montagne est sa tour; le pic escarpé est sa vedette” (La Colonne Trajane, Paris, 1865, p. 27-28).

Prin urmare, parafrazându-l pe Roberto Merlo, putem spune cu certitudine: „il popolo romeno ha generato un mito folclorico vero e proprio delle origini di sé stesso”, mit pe care l-a păstrat și reînnoit mereu de-a lungul timpului, dar altul decât cel numit de G. Călinescu. Numai amintirile cele mai scumpe sunt perpetuate secole și milenii.