Resturile iubirii

Lasă iubirea urme, resturi care pot fi dezgropate în urma unor săpături arheologice? Cătălin Pavel încearcă să ne convingă că și acesta, ca orice alt fenomen uman, este producător de resturi, de rămășițe din care se poate reconstitui lumea, altfel atât de evanescentă, a amorului. Evanescentă – chiar și când persoanele implicate într-o afacere sentimentală sunt vii, prezente în carne și oase, darămite când din ele nu au mai rămas decât oasele și, alături de ele, câteva scrijelituri, scrisorele, epitafuri sau grafitti porcoase. Cu o comparație preluată, pe jumătate, de la Cătălin Pavel, e ca și cum ai reconstitui erotica unei epoci după inscripțiile de pe zidurile veceurilor publice sau… după textele invitațiilor la nuntă.

Arheologia lui Pavel aduce argumente macrocronologice în favoarea ideii că iubirea nu prea rezistă probei timpului. Unii psihologi și antropologi din ultima vreme vorbesc de trei ani, alții de patru sau cinci, iar istoricul român ne arată – parcă mai convingător decât ei, în orice caz cu mult mai multe probe… obiective – că după trei sute sau trei mii de ani foștii îndrăgostiți nu mai prezintă niciun semn al afecțiunii lor. Impresia de frivolitate, poate chiar de ridicol produsă de urmele, de resturile unei emoții umane îl îmbie pe Pavel să adopte un ton glumeț, jurnalier care accentuează și mai mult senzația că se ocupă, cu o detașare premeditat amuzată, de un subiect considerat de el însuși neserios. Multe dintre poantele introduse de Pavel sunt chiar „bune”, dar râsul ori zâmbetul provocat de ele sunt – ca cele produse de epitafurile unui cimitir vesel sau de rictusurile involuntar comice ale unor cadavre – încărcate de o oarecare senzație de penibil.

Că unele schelete descoperite „îmbrățișate” într-o necropolă neolitică dezmint, la o analiză mai atentă, impresia romantică, de Romeo și Julieta, arătându-se de fapt a fi niște victime ale unuia și aceluiași sacrificiu religios, ori niște inamici de același sex, ori cadavre transportate în urma unor mișcări tectonice într-o apropiere „erotică” – sunt „fapte” din registrul „ochii tăi m-au mințit”. Sau – după caz – orbitele. Iubirea înșeală, ceea ce pare a fi într-un fel este, de fapt, într-un cu totul alt fel. Epistolele dintre soții trăitori în Egiptul antic conțin, cu câteva excepții de ordin tehnologic, cam aceleași lucruri pe care le întâlnim în e-mailurile și sms-urile dintre soții zilelor noastre: „adu-mi aia, fă-mi aia”, gratuitatea serviciilor cerute fiind „bonusul” derivat din clauzele contractului de căsătorie. Dacă e să găsim o idee în cartea lui Cătălin Pavel – altfel, așa cum îi stă bine obiectivității unei cărți „științifice”, lipsită complet de idei „filosofice”, de vreo miză speculativă serioasă – este aceea că iubirea este „amăgitoare”, un nimic înzorzonat cu cuvinte mari și puține, vocabularul acestui tip de monomanie fiind unul foarte redus și, prin urmare, extrem de repetitiv. În aceeași ordine, banal-paradoxală, a „nimicului” ei: când iubirea dintre doi oameni devine în sfârșit o relație „serioasă”, tocmai atunci ea devine absolut frivolă, căzând complet în umbra și în urma altor lucruri infinit mai grave și mai importante decât declarațiile de dragoste: copiii, salariul, moștenirile, afacerile, relațiile sociale.

Scheletelor și papirusurilor li se adaugă, ca într-o salată de tip „magazin istoric”, documentele din artele vizuale (reprezentări picturale, sculpturale, dar și arhitecturale) – care reprezintă, de departe, cea mai bogată –, dar și cea mai comună – sursă de date a autorului. Mare parte din efortul depus de autor este de a repovesti desenele, sculpturile și planurile arhitecturale – foarte sărac ilustrate în carte (câteva reproduceri alb-negru, de o calitate precară, ale unor surse la care se face referire), probabil din rațiuni economice. Nu e vorbă că Pavel povestește foarte bine și foarte credibil ceea ce vede, dar nici măcar Umberto Eco – nu s-a lăsat doar în nădejdea talentului său narativ – atunci când a elaborat istoria frumuseții, a urâtului sau a listei infinite. O „istorie” a iubirii ar fi meritat și ea din plin prezența unei bogate ilustrații, cu atât mai mult cu cât tehnologia tipografică de azi face adevărate minuni în acest sens.

Reprezentările de pe vasele grecești sunt abordate în același registru frivolizant, iar mitologia din spatele lor este expediată într-o narațiune de primă instanță, succintă, strict „epică”. Că Europa îl călărește pe Zeus camuflat în înfățișare de taur, că Afrodita e cu Adonis, că Paris judecă frumusețea unor zeițe, că Orfeu s-a dus în lumea morților după Euridice și a pierdut-o din pricina curiozității și nerăbdării, fiind în cele din urmă sfâșiat în bucăți de către alte femei – sunt lucruri în mare parte, mai mult sau mai puțin cunoscute cititorului obișnuit. Când niște locuri atât de comune sunt revizitate – te aștepți ca din ele autorul să scoată altceva decât cele deja știute, o idee interesantă, o concluzie mai neobișnuită, în sfârșit, o descoperire care să arunce o nouă lumină asupra „legendelor Olimpului”. Altfel, de ce nu te-ai mulțumi cu Alexandru Mitru? Dar concluzia „strălucită” rămâne vacantă, sclipirea lipsește – absența lor fiind compensată de poantele și spiritele autorului pe marginea temelor în discuție. Desigur că elinii înșiși își batjocoreau, nu de puține ori, personajele mitologice, dar tot ei știau să le aducă la suprafață imensele zăcăminte de semnificații purtate în adâncurile lor de niște întruchipări cu aparențe obișnuite, triviale sau chiar stupide. Desigur, ca și în privința Bibliei, poți prefera versiunea „hazlie” a mitologiei grecești…

adam și Eva sunt și ei prezenți, cu o erotică la fel de sumară ca și hainele pe care (nu) le poartă. De altfel, cum se știe, pare că erotismul unei epoci este direct proporțional cu numărul de piese vestimentare purtate în mod obișnuit de indivizi. Pielea – pare interesantă și demnă de a fi dorită – numai întrucât este ascunsă, învăluită, acoperită, greu accesibilă sau inaccesibilă. Omul, ființă călătoare, nu poate să iubească pe cineva decât „călătorind spre dânsul”. A dezbrăca este o formă de cucerire, navigare, cunoaștere, este unul din gesturile emblematice ale umanității. A dezbrăca este, cu cuvintele lui Lucian Blaga, un act luciferic. Se pare că omul nu poate percepe decât în maniera distanței, decât introducând un interval, un obstacol între el și obiectul perceput. Ca ceva să existe pentru om – trebuie ca acel ceva să fie într-o anumită măsură și într-un anumit sens – inaccesibil. Omul are nevoie să-și inaccesibilizeze – dacă mi se permite acest barbarism – resursele, el se hrănește din surse… inaccesibile. Heidegger vorbea despre dez-depărtarea obiectului perceput de om ca de un „reflex” spontan al acestuia. Da, dar aceasta numai pentru că există unul „și mai originar” – acela de împingere, de îndepărtare, de expectorare vizuală a lui într-un orizont al intangibilului, al ireductibilului. Aceasta se vede – și mai ales se simte – în fenomenul erotic. Omul
nu-și poate împlini instinctele primare – și ce o fi mai primar decât instinctul sexual – dacă nu-și spală înainte obiectul iubit în apele idealului, ale depărtării, ale inaccesibilului.

De aceea încercarea de a „reduce” erotismul la rămășițele, la resturile lui, la urmele lui – fie ele și artistice – fără să reîncerci reconstruirea întregului, a carnației, a lumii lui – nu poate revela decât nimicul de facto, vacuitatea „materială” a iubirii. Într-adevăr, iubirea nu lasă în urma ei decât „vidul” distanței, golul intervalului dintre îndrăgostiți, infinita distanță milimetrică dintre falangele celor ce au murit îmbrățișați.