Evanghelicii față cu dialogul interconfesional

Surprins pe multă lume apariția publică – prilejuită de referendumul pentru (re)definirea familiei – a majoritarilor ortodocși braț la braț cu minoritari greco-catolici, catolici, penticostali, baptiști, creștini după Evanghelie, ad­ventiști etc. Surprinși erau și cei care nu știau mare lucru despre diferențele dintre aceste confesiuni creștine, dar încercau să înțeleagă câte ceva, și cei care știau mai multe despre relațiile nu tocmai frățești de-a lungul timpului. S-a speculat destul de mult pe seama motivelor care au adus atâtea culte laolaltă, dar fără să se ajungă la concluzii clare și unanim acceptate. Dincolo însă de ipotezele mai mult sau mai puțin fanteziste, oculte sau conspiraționiste, se detașează și două explicații de o banală simplitate: creștinii de diverse confesiuni au descoperit că au niște valori morale comune pe care vor să le apere și, totodată, că au adversari comuni.

Faptul e cu atât mai interesant cu cât aceste descoperiri recente nu au fost precedate de un dialog susținut sau de o (re)cunoaștere, apreciere și bunăvoință reciproce, care să constituie o bază de colaborare deja consolidată. Dacă e să căutăm undeva semnele unor interacțiuni în cele trei decenii postdecembriste, ele nu se regăsesc deloc în zona organismelor cultice reprezentative. Nu există comisii oficiale permanente care, la nivelul conducătorilor de culte, să se fi întrunit periodic ca să dezbată poziționarea comună față de temele fierbinți ale societății sau teme teologico-identitare.

Dar au existat interacțiuni interconfesionale între evanghelici (folosesc aici termenul în sensul precizat în volumul Omul evanghelic, coordonat de Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu, apărut la Polirom în 2018) – numiți adesea și neoprotestanți – și ortodocși, numai că s-au desfășurat și au rămas preponderent în mediile universitare, fără să molipsească și comunitățile de credincioși. Aceste demersuri au debutat în tulburii ani ’90, când – fapt revoltător, însă nu surprinzător – un mic grup de baptiști era agresat fizic de enoriașii ortodocși dintr-o localitate. Tot în acel deceniu reprezentanții mai multor culte erau invitați să conceapă o programă de învățământ cu câteva linii directoare comune pentru ora de religie, de curând reintrodusă în programă. Atmosfera generală însă era dominată mai degrabă de tensiuni și acuze (prozelitism, respectiv, prigoană) decât de dialog și deschidere.

O altă formă de conversație o constituie disertațiile doctorale scrise, în Occident, de evanghelici interesați de teologia ortodoxă (Emil Bartoș, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Oradea, SMR, 2002; Silviu Rogobete, O ontologie a iubirii. Subiect și Realitate Personală supremă în gândirea părintelui Stăniloae, Iași, Polirom, 2001 ș.a.). Cum evanghelicii nu dețineau în școlile lor forme de învățământ postuniversitare, au fost acceptați în mai multe facultăți ortodoxe pentru studii de master și doctorat, elaborând lucrări sub îndrumarea unor coordonatori ortodocși (la Sibiu, Cluj sau București). Și comisiile pentru acordarea unor titluri universitare conțin adesea membri de confesiuni diferite.

Au existat însă și demersuri deliberat axate pe un dialog teologic aplicat, explicit și asumat. Totuși, aceste inițiative nu au dobândit o ritmicitate care să le transforme într-o permanență a reflecției teologice. Merită menționate întâlnirile de la Institutul Ecumenic din Bossey, materializate și editorial (Tim Grass, Jenny și Paul Rolph, Ioan Sauca, Punți de dialog între tradiția ortodoxă și tradiția evanghelică, trad. Florin Tomoioagă și Eugen Budea, Oradea, Imago Dei, 2016). Dar participarea și contribuțiile autorilor străini, bine-venite ca substanță, demonstrează că nu este vorba despre o întreprindere eminamente românească. La fel stau lucrurile și cu o altă carte de dialog interconfesional (Bradley Nassif, Michael Horton, Vladimir Berzonsky, George Hancock-Ştefan şi Edward Rommen, Ortodoxie și evanghelism. Trei perspective, trad. Iulia-Ligia Mănăstireanu, ed. a II-a, Oradea, Casa Cărții, 2015), unde culoarea românească o dau cei doi prefațatori (preotul Stelian Tofană și teologul Dănuț Mănăstireanu), iar într-o mai mică măsură contributorul George Hancock-Ştefan, emigrat de mulți ani în Statele Unite. Din informațiile la prima mână obținute de la edituri, știu că aceste apariții editoriale nu beneficiază de popularitate în rândurile cititorilor, fapt ce se reflectă în tiraje.

Anii din urmă au pus în evidență semnele unei schimbări de atitudine. Anvergura și profunzimea acestei reorientări sunt încă incerte și rămâne ca ea să-și dovedească efectele. Dar este incontestabil că asistăm la o deschidere a evanghelicilor către discursul public al liderilor de opinie (formali și informali) și al intelectualilor ortodocși, catolici, greco-catolici. Și viceversa, dar parcă mai temperat. Temele morale din arena publică, precum și polarizările politice, i-au determinat pe mulți – în contextul interacțiunilor facilitate de rețele sociale și noile media – să acorde prioritate elementului creștin în detrimentul specificului confesional. Un rol important l-au avut aici și liderii de opinie care și-au asumat poziții creștine și care și-au formulat discursurile publice în termenii unui creștinism neconfesionalizat. Evoluțiile globale prompt semnalate în media – precum persecuțiile creștinilor – au contribuit și ele la coagularea unei anumite solidarități transconfesionale.

Impactul și alonja mediatică a imaginii sunt semnificativ mai puternice, fapt de care trebuie ținut cont când există patru posturi tv pe nișa religioasă, cu bună acoperire națională. Mediatizarea unor evenimente interconfesionale impune publicului o simbolistică denominațională pluralistă și îl obișnuiește vizual cu manifestări multiconfesionale. „Micul-dejun de rugăciune“, eveniment anual pe model american, inițiat în România de către poetul Ioan Alexandru, poate fi invocat aici ca exemplu. Desigur, reacțiile pot fi puternic polarizate atunci când reprezentanții propriului cult sunt văzuți în prezența celor din alte culte. Însă forța acestor imagini și gradul de propagare popularizează și democratizează posibilitatea unor interacțiuni.

Concomitent cu deschiderea spre alte confesiuni se manifestă în toate confesiunile și o tendință opusă, care capătă uneori accente fundamentaliste, sectare, enclavizante, pe fondul unor spaime – conspiraționist-apocaliptice – asociate cu ideea de ecumenism (un termen tot mai controversat). Aceste atitudini negative, puriste, împotriva altor denominațiuni răbufnesc periodic în spațiul public mai ales cu prilejul unor întâlniri dintre liderii ecleziali (papi și patriarhi, pastori și preoți), percepute ca trădări. Recenta vizită a Papei Francisc și sinodul panortodox eșuat din Creta au catalizat astfel de reacții.

Avem așadar două paliere de dialog – cel academic, mai vechi și mai limitat ca influență; respectiv cel generat de acțiunile comune din ultimii ani, semnificativ mai amplu și divers sub raport demografic, dar și mai superficial – o zonă de noncombat indiferent (probabil majoritară) și grupările intransigente care refuză orice idee de interacțiune, colaborare sau recunoaștere reciprocă.

Prin dinamica sa, spațiul comun descoperit ca urmare a colaborării interconfesionale recente pare cel mai promițător pentru dialog. Dar comportă, totodată, și riscul major ca dialogul să rămână cantonat în zona ideologico-politică unde s-a inițiat, facilitând doar o alianță conjuncturală motivată de existența adversarilor și temelor morale comune (familie, ideologii gender etc.) – cu beneficii politice, civice, sociale sau personale. Dimensiunea teologică însă nu poate lipsi, fiindcă ea fundamentează și structurează toate celelalte demersuri și obligă la reflecție pe subiectele dureroase ale unui creștinism scindat și încă învrăjbit, în căutarea unei formule identitare care să valorifice lucid și creativ unitatea în diversitate.