Dintre cei patru autori, Augustin Cupșa, Tudor Ganea, Alina Pavelescu și Tatiana Țîbuleac, nominalizați de România la Premiul European pentru Scriitori Emergenți, premiul l-a obținut Tatiana Țîbuleac pentru romanul Grădina de sticlă. Autoarea e o jurnalistă basarabeancă, cu cetățenie română, stabilită de câțiva ani la Paris.
Invidioșii ar putea spune că premiul i-a fost oferit, în principiu, din rațiuni politice. Și chiar dacă ar fi fost așa, juriul nu greșea; dimpotrivă răsplătea ( ceea ce din fericire s-a întâmplat ) meritat, convulsiile unei conștiințe ultragiate, pe care în mod disperat o exprimă cartea. Aceasta are ca reper axiologic o nedreptate istorică, a cărei soluționare se tergiversează la infinit, riscând să devină un sindrom mortal.
Personajul cărții e o fetiță orfană, abandonată de părinți. Evident, e vorba de biata noastră Basarabie, care e un pământ al nimănui. După cum se știe, în 1944 când din nou, Basarabia a fost cedată prea ușor rușilor, Armata Română n-a tras nici un foc de armă. Se tot spune că încercarea de a opune rezistență nu ar fi rezolvat nimic. Fals… În plan strategic, poate mare lucru nu avea să se întâmple, în schimb în plan moral crea o altă perspectivă asupra lucrurilor. Cel puțin lăsa iluzia dar mai ales, speranța că Basarabia e pământ românesc. Uneori, o speranță e mai importantă decât o viață chinuită de om.
Protagonista romanului, Lastocica (Rândunica), este luată în adopție de o rusoaică, Tamara Petrovna. „Ucigătoare, dar miloasă. Vicleană, dar cu dreptate. Strălucea, ardea și prefăcea totul în scrum.” În scurt timp, viața fetei a devenit un calvar. Era supusă unui șir lung de umilințe și exploatată la maxim. Principala ei îndeletnicire devenise adunarea de sticle goale; din tomberoane, gropi de gunoi, margini de drum etc. Apoi sticlele trebuiau spălate și duse la punctele de colectare. Pe atunci sticlele aveau un preț mare. Dacă erai consecvent în „meseria” de sticlar puteai face o avere. Tamara Petrovna fiind habotnică și hapsână, dorea să se îmbogățească. Astfel, copilăria Lastocicăi a fost sacrificată pe altarul unei preocupări pe cât de derizorii pe atât de profitabile. La un moment dat, ea simțea că o parte din ființa ei se transformase în bucăți de sticlă. Anturajul sticlelor a început să-i modeleze și visele : „Aranjate în lăzi, de sârmă până în pod, la atingerea luminii, sticlele înviau. Culorile lor simple se amestecau și nășteau altele- neașteptate.” Apoi, în universul miraculos al sticlelor a descoperit poezia. De aici vine și denumirea cărții. Pe lângă semnificațiile paradoxale pe care le poate isca o grădină de sticlă, un lucru e limpede; într-o asemenea grădină nu poți să minți, fiindcă toate gândurile sunt la vedere. Deci, dispare și frica. „Ca sticla se fac ochii omului care nu se teme. Dacă l-ai scăpat și i s-au sticlit ochii, gata. Poți chiar să-l ucizi, asta nu înseamnă moarte.” Concluzia stranie a autoarei nu poate să nu ne pună pe gânduri, mai ales dacă încercăm să pătrundem dincolo de sensul poetic.
Un alt mesaj important al cărții este lupta tensionată dintre limba rusă și limba moldovenească. În anii comunismului la Chișinău toată lumea vorbea rusește. Când se vorbea în limba locului, se foloseau o seamă de fraze în rusă, prezente copios în carte. Limba rusă era socotită o limbă de elită, iar cea autohtonă era percepută ca o limbă periferică, vorbită „la piață de țărani”. Lastocica (nume dat de Tamara Petrovna parcă, pentru a sfida identitatea și libertatea persoanei) a fost educată în spirit rusesc. Cu mici excepții, toată copilăria a vorbit limba „eliberatorilor” de la Răsărit. Atunci era în vogă fraza: „Lumina vine de la Răsărit!” Deși, protagonista se simțea priveligiată în limba rusă, a optat să meargă la școala moldovenească. Inițial a fost înscrisă la școala rusă, dar și-a apărat opțiunea plângând o noapte întreagă și lăsându-se bătută de mama vitregă până aceasta n-a mai putut. Faptul că începuse să frecventeze școala autohtonă, a scutit-o parțial de a aduna sticle, nu și de perfecționarea limbii ruse. Dimpotrivă, Tamara Petrovna devenise extrem de exigentă; toată vara o teroriza cu studiul limbii lui Pușkin; de odihnă și relaxare nici nu putea fi vorba. Ambiția și forța spiritului imperialist se manifesta din plin. Dacă nu știai bine rusa nu erai socotit om. Cunoașterea limbii moldovenești nu conta, oricum se vorbea o limbă pocită, iar moldovenii erau socotiți o nație inferioară. Astfel, „grație” violenței mamei vitrege a ajuns să vorbească rusa „ chiar mai corect decât învățătoarea”.
Un moment memorabil din carte e scena violului, ce se întâmplă în parcul din Valea Trandafirilor. Lastocica venise în parc să adune suc de mesteacăn, care avea calități terapeutice. (De altfel, sucul de mesteacăn se comercializa pe timpuri în magazinele din Chișinău.) Ajungând în parc, a crestat tulpina unui mesteacăn, a legat un pahar sub crestătură și fiindcă sucul curgea lent s-a culcat pe iarbă. A căzut într-o dulce visare, pierzând noțiunea timpului. S-a trezit deasupra cu-n tip necunoscut, care mirosea frumos. Nu a mai fost în stare să se împotrivească. „Durerea și rușinea” au fost anihilate parțial de senzația că încă visează. Când totuși a revenit la realitate a înțeles că a „fost violată timp de mulți ani, fără întrerupere. Violul de sub mesteacăn nu a făcut decât să ducă până la capăt tot ce mi s-a întâmplat mereu. Acel viol m-a eliberat.” Capacitatea de a simți violul, aproape ca pe o iluminare, mi se pare un lucru extraordinar. Nu cu oricine se întâmplă acest lucru și nu oriunde.
Lastocica este bătută, dar nu învinsă. Incontestabil, un merit al cărții este că autoarea încearcă să depășească acea infinită umilință. Puterea care o ajută să se ridice (și astfel să se salveze) deasupra mizeriei umane este poezia. Metaforă devine orice lucru banal, cum ar fi denumirea sticlelor goale, îndemnul repetat la nesfârșit: „Să nu ajung coadă de câine” etc. Miracolul transformării acestor adevăruri banale în poezie se datorează faptului că sunt trăite frenetic, până devin suprareale. Ne aflăm în plin spațiu mioritic. Resemnarea lipsește, în schimb există o tensionată luptă pentru supraviețuire.
Autoarea se exprimă într-un limbaj frust, pătruns de gânduri abrupte, de sentimente ascunse și de stări ambigue. Toată acea atmosferă densă din Basarabia, cu personaje ciudate, fără destin, rătăcite în hățișurile elementare ale existenței e redată de la distanță, la rece, lipsită de patetisme. De altfel, într-un interviu Tatiana Țîbuleac, care de câțiva ani locuiește la Paris, a recunoscut că dacă ar fi rămas în țară, nu ar fi scris nici un rând. Doar departe de casă a putut să întruchipeze „obiectiv” viața trăită, să povestească ușor despre o realitate sumbră și crudă și să transforme umilința în lumină.
Totuși, la un moment dat, protagonista este încercată de gândul răzbunării, pentru toate chinurile suferite pe nedrept, dar n-a avut curaj s-o facă. În mod bizar, se manifestă providența să împlinească simbolic ceea ce nu este îngăduit omului. Alături de curtea unde locuia Lastocica se afla o mică grădină unde, ca din senin a izbucnit un foc mistuitor. Prima impresie a fost că arde o lume urâtă, lipsită de sens, care mai devreme sau mai târziu avea să dispară. Impresia era motivată și de faptul că avusese loc Perestroica. La Chișinău, începe să se spună că nu există limbă moldovenească, ci doar limbă română. De altfel, în scurt timp s-a trecut de la alfabetul chirilic la cel latin. A început să se vorbească despre „ocupantul” rus, despre Basarabia – pământ românesc etc. Focul izbăvitor a fost binevenit. Lastocica a înțeles că în acel loc, unde câțiva ani nu a mai crescut nimic și-a îngropat copilăria și o parte din adolescență. A doua zi sectoristul a constatat că a ars o mâță, căreia i-ar fi dat foc băieții din cartier. Până la urmă, înțelegem că, de fapt, a ars grădina Polcovnicului , un pensionar rus, veteran de război, ce locuia singur.
Imperiul sovietic s-a prăbușit și Basarabia a fost împinsă spre autodeterminare. Peste noapte a fost proclamată Republică. Și a început o infinită tranziție de la comunism la democrația liberală (sic!). Poporul de peste Prut, inclusiv protagonista cărții, nu înțelegea: „Cum putea o limbă care e a noastră să fie scrisă cu altfel de litere? Și mai ales pentru ce?” Întrebări paradoxale, ce apar în urma lipsei de cunoaștere a istoriei și a spiritului românesc. Mai târziu, fiind studentă la Medicină în București, a ajuns să vorbească perfect limba română, „grație” bătăilor primite și suportate cu demnitate, de data aceasta de la mama adevărată ( mamă vitregă a rămas la Chișinău și între timp înnebunise). Însă din păcate, după cum mărturisește protagonista, tot rusoaică a rămas: „Limba și frica: cu cât mă cumpără cu atât mă vând.” E vorba, desigur, de frica de a vorbi prost românește și mai ales de a simți primitiv în limba lui Eminescu. (Cartea Sentimentul Românesc al Ființei era puțin cunoscută la Chișinău.) Și prin felul cum e învinsă această frică, se stabilește valoarea și demnitatea unui basarabean.
Cel mai trist a fost că odată cu stabilirea democrației „originale” la Chișinău, în mod firesc au apărut o seamă de patrioți, cu obsesii de lideri, ce vociferau despre idealurile naționale în diverse parcuri și piețe publice, ca peste noapte să devină oportuniști, să obțină importante funcții publice sau chiar un loc în Parlament și să se pună pe căpătuială. Și Tatiana Țîbuleac cu un sarcasm amar se întreabă: „Câte cefe late, câte cururi groase au supt de la limba română?!” Apoi, nu întâmplător, autoarea amintește de poeta Leonida, care spunea că „Eminescu este lacrima neamului”și care în scurt timp, devenise un simbol al luptei de independență națională. Însă din păcate, trecând Prutul și ajungând la București, poeta s-a rătăcit iremediabil, aderând la un partid ultranațional de extremă stângă. Un gest stupid și de neînțeles. Ulterior toate cuvintele rostite de ea la tribuna Parlamentului sau tipărite în cărți au fost luate drept vorbe spuse în deșert.
În acea atmosferă încordată a tranziției, chiar și sentimentele umane erau umbrite de neînțelegeri de ordin lingvistic. Fiind în ultimul an de liceu, Lastocica mergea, de două ori pe săptămână, la un tânăr profesor de limbă română, pentru meditații. În timp ce profesorul o servea cu cafea și o implora „să-și scoată din cap rusa”, ea s-a îndrăgostit de el. De fiecare dată venea tot mai gătită pentru a-l ispiti pe profesor. Dar el rămânea rece. Într-o zi mințindu-l, l-a rugat să-i aleagă o poezie de dragoste pentru un concurs, crezând că astfel îl va antrena într-o discuție sentimentală. El a răsfoit câteva cărți, apoi absolut involuntar a ales poezia „De ce nu-mi vii?” După cum se știe în poezie e vorba de rândunele. Lastocica a crezut că o ia în zeflemea și i-a spus cu ciudă: „Că rusa îmi place mai tare, că este mai frumoasă și mai importantă decât limba română.” Profesorul s-a simțit jignit și meditațiile au luat sfârșit. La despărțire i-a întins o carte, pe coperta căreia scria cu litere mari: Nichita. Ea a constatat uimită că acela era un nume rusesc. Destinul i-a dat o palmă invizibilă a cărei durere în suflet a simțit-o mult mai târziu; când a înțeles că Nichita nu e doar un nume rusesc, dar se și trăgea dintr-o mamă rusoaică. Dar asta nu l-a împiedicat să devină cel mai mare poet modern de limbă și simțire românească.
După o seamă de suspine transfigurate în versuri albe, de genul :„ Inima mi-e cioburi, mamă. Sângele mi-e apă, tată” etc. și după mai multe lovituri (inclusiv sub centură) primite de la România, până la urmă țara-mamă a primit-o totuși la sânul ocrotitor. Umbra unui tată nevăzut hălăduia în preajma ei ca o fantomă (amintind de fantoma părintelui lui Hamlet), încercând stingher să-i ofere umărul drept pentru a-și sprijini sufletul împovărat. În încheiere, în stilul ei deja recognoscibil, sarcastico-amar, autoarea prin gura protagonistei afirmă: „ Ca o palmă pentru o mare greșeală, România. Așa m-am pornit spre voi.” România e scrisă cu litere rusești. Desigur, e vorba de greșeala de a se fi născut într-un timp și un spațiu vitrege.