Am tresărit auzind-o recent pe o reporteră TV deplângând soarta unor deținuți înghesuiți, câte doi, în celule de 9 metri pătrați. Eu și soția mea am trăit ani la rând într-o cameră de 8,50 metri pătrați, aflată, e adevărat, nu în clădirea unei închisori, ci într-un bloc de locuințe. Și ne mai și bucuram că obținuserăm o locuință din partea statului român.
Un tânăr de azi mi-ar putea spune: „Dar de ce stăteați la mila statului? De ce nu v-ați construit singur o locuință? Sau de ce nu ați cumpărat una pe placul dumneavoastră?”
Cum să-i explic că în timpul comunismului nu era voie să cumperi pământ sau case? Că de construit nu ți se dădea voie să construiești nici măcar un garaj?
Abia în 1994, la 47 de ani, mi-am cumpărat pământ, într-un sat de lângă București, și abia în 2006 am avut bani să-mi construiesc pe acel pământ o casă, în care m-am mutat în 2007, la 60 de ani.
Până atunci stătusem numai și numai la bloc. Nu în unul și același, ci, în total, în 9 blocuri din Suceava, Constanța, Ploiești și București. Au fost deci 8 mutări și, dacă socotesc și mutarea în casa construită de mine, 9. A 10-a mutare va fi la cimitir.
Nu, nu va fi la cimitir, am să cer să fiu incinerat, iar cenușa să-mi fie îngropată între doi cireși sălbatici din livada mea. Am să rămân deci acasă. (Pentru că prea am devenit sumbru, trebuie să introduc între paranteze și ceva amuzant. Îl tot rog pe Nicolae Manolescu în ultima vreme să-mi promită că, dacă mor, îmi publică necrologul pe prima pagină a revistei România literară. Dar Nicolae Manolescu refuză să-mi facă această favoare. Practic, nu mă lasă să mor, fiindcă eu, fără necrolog pe prima pagină, nu mor!)
Mă pot considera un trist expert în viața la bloc. Ce se vede de la fereastra cuiva care locuiește la bloc? Alt bloc. Cu pereți coșcoviți și rufe puse la uscat. Am locuit în blocuri în care niciodată o rază de soare nu mi-a bătut direct în geam. Ar fi fost nevoie de una care să ocolească blocul vecin ca să ajungă la mine. Niciodată n-am putut experimenta trăirea din versurile lui Blaga: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună.” Întrucât lumina, chiar și a lunii, se propagă în linie dreaptă, ea nu putea să se mai izbească de geamuri.
Cum sunt mare și greoi, de câte ori mă mișcam prin camera mea de la bloc, răsturnam câte ceva: un teanc de cărți, o vază cu flori sau un aparat de radio. Iar când voiam să fac gimnastica de înviorare și ridicam mâinile spre tavan, mă loveam de lustră. Care scotea un zgomot de spargere iminentă. Subsolul blocului era, de obicei, inundat de apă, de la țevile sparte. Casa scării ‒ întunecoasă (în blocul de la Ploiești, în care nu exista lift, trebuia să urc pe scări prin beznă până la etajul patru, unde locuiam, și de câteva ori era să-mi rup gâtul). Prin pereții subțiri dintre apartamente răzbătea sonorul vieții altor familii. Zdrăngănit de vase trântite, vociferări de oameni care se ceartă, huruit de apă trasă la WC. Nu-i judecam pe vecini. Și ei se aflau în situația de a trebui să mă suporte pe mine (în special cu țăcănitul de la mașina de scris). De fapt, mai chinuitor decât zgomotul venit de la alții, era să mă abțin eu însumi să fac zgomot.
Când m-am mutat, în sfârșit, la 60 de ani, în casa construită de mine, cea mai mare plăcere pe care mi-am oferit-o a fost să bat un cui în perete, la 3 noaptea, cu ciocanul. Fără grija că tulbur liniștea unor vecini! A fost extraordinar! Am simțit ceva asemănător cu plăcerea sexuală.
Blocurile erau, la paritate cu crescătoriile de animale, un fel de crescătorii de oameni. Destine suprapuse într-un mod grotesc. La etajul șase, doi soți se băteau, la șapte, un bolnav imobilizat la pat gemea copleșit de suferință, la opt un copil, poate un viitor muzician de geniu, exersa la vioară, la nouă, o femeie singură și tristă cosea. Moartea cuiva încurca și mai mult lucrurile. L-am vizitat cândva pe Constantin Noica, pe vremea când locuia la un bloc din Berceni. Printr-o întâmplare, tocmai atunci îi murise un vecin și am văzut cum era coborât sicriul pe scări (în lift nu încăpea) de patru oameni. Fiecare schimbare a direcției de mers era un număr de acrobație macabră. La o mișcare greșită, capacul s-a deschis și mortul, mișcând din cap dezaprobator, s-a arătat pentru câteva clipe privitorilor.
Indivizii de la conducerea PCR, cei mai mulți de joasă extracție, voiau să vadă pe oameni comasați, ca în barăcile din lagărele de exterminare. Poate că nu aveau un plan în acest sens, dar în subconștientul lor exista, fără îndoială, o preferință pentru geometrizarea existenței, pentru combaterea oricărei manifestări a diversității, considerate o sfidare a regimului. În jurul blocurilor nu existau (decât ca excepții) toate acele adaosuri ale locuinței, care dau farmec vieții: locuri de joacă pentru copii, terenuri de sport, locuri de parcare. Dar viața, irepresibilă, își cerea drepturile ei, forțând realitatea dată. Copiii se jucau prin șanțurile sordide săpate pentru repararea unor cabluri și conducte subterane (povestește Mircea Cărtărescu, în Orbitor, cum, copil fiind, explora, împreună cu alți copii, asemenea șanțuri: nu mâncau cireșe direct din pom, nu se scăldau în apa limpede a Ozanei, nu furau pupeze din tei). Adolescenții făceau câte o partidă de fotbal pe stradă, perturbând circulația mașinilor și căzând uneori sub roțile unor vehicule. Automobilele celor din blocuri erau parcate pe trotuare și pe puținele „spații verzi” din preajma blocurilor, bară lângă bară și portieră lângă portieră, astfel încât acei automobiliști care erau nevoiți să le extragă repede, când aveau vreo urgență, ajungeau la exasperare sau chiar făceau un acces de nebunie.
Într-un moment de frenezie a comasării, țăranii înșiși din câteva sate dintre București și Ploiești au fost mutați împotriva dorinței lor, în blocuri construite la marginea șoselei. Vacile mugeau însetate în jurul blocurilor, iar țăranii, înarmați cu găleți, pe care le umpleau la robinetele din băi și bucătării, alergau în sus și în jos pe scări, lovindu-se unii de alții, ca să-și adape animalele.
