Mereu imprevizibilul Alexander Hausvater, trăind în teatrele din toată lumea şi de la noi, în pasiune, totdeauna în stare de alertă, căutînd cu înfrigurare extremele, dinamitînd convențiile, cutumele, obişnuinţele, linearitatea şi cenuşiul cotidianului („dacă nu pleacă nimeni din sala de spectacole după primele douăzeci de minute, enervat, blestemînd clipa cînd a hotărît să-şi ia bilet la teatru, înseamnă că spectacolul meu e prost“, spune regizorul), tipărește o carte de proză memorialistică, Ce dacă (Editura Integral, 2017; 2019), însoţită de o prefață a lui Vasile Sebastian Dâncu şi o postaţă a Norei Iuga care se grăbeşte să remarce „titlul jemanfişist ca un puşti care dă cu tifla pistolului îndreptat spre el“. Sufletul rebel al unui om de teatru profund neconvenţional ia hotărîrea să se confeseze, să-şi dezvăluie intimitatea într-un proiect, şi el, neobişnuit; cine îl cunoaşte ştie că teritoriul fiinţei interioare este ca o cetate înconjurată de ziduri groase şi înalte, nimănui nu i se permite intrarea acolo, dar, încă mai mult, proiectul cărţii pleacă dintr-o metaforă christică fără să permită, însă, „plasei“ lirismului să-i prindă amintirile: iată: „Acum cîţiva ani am fost invitat la o emisiune la Radio România Cultural. Am vorbit de copilăria mea, de peripeţii şi aventuri în România şi Israel. Amintirile ieşeau la suprafaţă precum piesele unei vechi comori ascunse cu grijă într-o peşteră întunecată. Parcă mi-era şi frică să rostogolesc la o parte bolovanul care astupa intrarea în peşteră. Era multă durere ascunsă acolo, dar şi momente pline de lumină şi fericire. Era lupta maturizării de multe ori forţate a unui copil confruntat prea devreme cu viaţa reală. Era o lume a contrastelor şi contradicțiilor“.
După ce va fi rostogolit bolovanul care astupa intrarea în peştera trecutului, Alexander Hausvater regizează spectacolul memoriei, selectînd din fragmentele unui puzzle ce „curge“ de acolo cîteva zeci de proze care se adună într-un Bildungsroman, o carte a (de)formării unui suflet rebel, cum îşi spune; copilăria din Bucureşti, din locuinţa de pe strada Ionescu Gion, şcoala, familia, teatrele epocii, maidanul cu fotbal, primele iubiri şi roluri în spectacole improvizate de copil în sufrageria casei şi adolescenţa petrecută în Israel, în casele de la Ir Ganim, unde a fost repartizată familia de imigranţi, din kibbutz-ul de lîngă Ashkelon şi la Tel Aviv, pe strada Eilat din „cartierul sărăcăcios“ Bat-Yam, reprezintă cele două spaţii de identificare între care pendulează personajul-narator, conferind farmecul şi dinamica internă a fluxului memorialistic. Povestea din Ce dacă este aceea a unui copil cu viața fracturată de o istorie mereu duşmănoasă; vîrsta de aur din atîtea alte cărţi de memorii este, la Alexander Hausvater, vîrsta de fier a unui copil căruia i s-a furat copilăria şi care caută prea devreme refugiul, spațiul securizant: în Bucureştii anilor ‘50, traiul într-un regim opresiv, cu drumurile dinspre și înspre închisoare ale celor apropiaţi, anchete la securitate, arestarea tatălui, „duşman al poporului“, într-o țară „tristă, gri, comunistă, infamă“, în umilinţe de tot felul, ca în episodul confiscării unui pachet de la unchiul Zigu din Paris, unde se vor fi aflat ciocolată Suchard şi „chewing gum“ sau în acela al tăierii cravatei de pionier ca pedeapsă pentru „trădătorul de ţară“, care urmează să plece în Israel ori în scena aproape amuzantă dacă nu ar ascunde tragicul, cînd tatăl său cîştigă la poker o sumă mare de bani, dar, anunţîndu-se la radio stabilizarea leului („un leu valora un ban“ și „toți cei care au bani azi nu vor avea nimic mîine“), potul cel mare adunat în „sacoşa de piaţă a doamnei Feraru“, pe care o primeşte copilul, ajunge pentru o „îngheţată pe băţ“. Dar în Israel, unde copilul de 11 ani ajunge după o călătorie cu vaporul Artza, „cocoșat de ani buni de traversare a Mediteranei“ și unde învaţă să trăiască cu moartea „ca un eveniment cotidian destul de banal“? Iată Israelul de atunci, unde persistă, obsedante, realitățile războiului, lagărelor de exterminare și casa din Ir Ganim: “Era prima noastră noapte ca imigranţi în Țara Sfîntă. Bătea un vînt care şuiera îngrozitor. Unde te uitai era numai deşert. Nisipul zbura în aer ca nişte nori solizi care coborau să ne lovească, ca şi cum ar fi fost mici pietre. Ce straniu! Locul unde am fost repartizaţi se numea Ir Ganim, oraşul grădinilor, dar nu vedeam nici un singur fir de iarbă sau vreun copac de care să te spînzuri. Nimic. Doar nisip şi iar nisip. Casa era din azbest şi, în momentul acela, încă nu era complet terminată. Avea pereţi, duşumea, chiar şi acoperiş, dar nu şi electricitate sau apă. Eu şi cu tata am transportat mobila din depozitul organizaţiei imigranţilor, care era destul de departe, un pat, o masă, patru scaune, un dulap şi pături. Ploua. Gurile ne erau pline cu nisip şi nu reuşeam să ne regăsim respiraţia. În cadrul uşii, mama, cu o lampă cu kerosen ne lumina drumul. Ce imagine! Frumoasa mea mamă, într-o rochie de seară neagră şi o haină lungă de blană, părea gata de un bal şi nu de o primă noapte de imigraţie. Tata era într-un costum fin, impecabil, englezesc, cu cravată neagră, eu în costumul bleumarin făcut pentru nunta lui Bruno şi Hilda“.
Alternativa pentru un copil al „duşmanului poporului“ şi a unui adolescent „dintr-o dată sărac, cu un tată bolnav şi o mamă total nepregătită pentru viaţa de imigranţi“? Descoperirea şi asumarea celeilalte poteci care îl conduce spre refugiul ascuns. Personajul din Ce dacă este un om bogat, are trei asemenea spaţii securizante. Primul e visul, „primul pas spre realizare şi realitate“, povestea de acolo ca „o necesitate de a supravieţui“. Transferate în fluxul memoriei, poveştile din vis creează o a doua realitate, la fel de „adevărată“ pe cît este istoria vieţii înseşi: gardianul, primul personaj dintr-o realitate visată, „îngerul“ care păzeşte kibbutzul de atacurile arabilor, visul cehovian cu o grădină plină cu portocali, lămîi, grepfruit (Gan Eden – Grădina Edenului), visul iubirii cu Iona care „în ebraică înseamnă porumbel“, întîlnirea fantasmatică cu David Oistrah şi Yehudi Menuhin la Ateneul Român trasează „poteca“ visării spre o lume de dincolo de realitatea aspră a regimului concentraţionar şi, deopotrivă, a sărăciei şi ameninţării războiului, în Israel. Prima potecă, a visului, o deschide pe cea de-a doua pentru că, iată, copilul călătoreşte „în fiecare luni după-amiază“ pînă la aeroportul Ben Gurion, lăsîndu-se în stăpînirea magiei călătoriilor, după cum soseau avioanele de la Londra, Paris, München, Roma, Geneva, New York: realitatea visului, poteca salvării: „Autobuzul ne ducea înapoi la Bat-Yam pe strada Eilat. Un cartier sărăcăcios cu imigranţi care se luptă zi de zi să-şi hrănească familia. Oamenii de aici călătoresc de două ori în viaţă. O dată cînd vin aici şi altă dată spre cimitirul cel mai apropiat, cînd li se termină viaţa. Cărţile de pe masa mea îmi iluminau camera cu luminile Parisului, ale Londrei şi ale New York-ului. Aşa că în fiecare seară înainte de culcare învăţam ceva despre un bulevard sau o stradă din acele ţări îndepărtate. Nu voi fi niciodată un turist care opreşte pe cineva ca să-l întrebe de o adresă. Voi fi tobă de cunoştinţe ca unul care a trăit acolo o viaţă întreagă“. În sfîrşit, al treilea spaţiu de siguranţă al personajului din Ce dacă este teatrul; din peştera trecutului vin în casa copilului din Bucureşti mulţime de personaje (Miss Makkanian, unchii Juval şi Zigu, Bruno şi Hilda, Cobi din Burdujeni şi Bianca din Suceava, mătuşa Rica, doamnele Rebreanu şi Feraru, Gustav din kibbutz, Leo din Galaţi, unchiul Karl, protagonişti, figuranţi, lume), scene, precum aceea cu două personaje, tatăl şi fiul, singuri la masa festivă de vineri seara, în restaurantul unui vapor pe o mare în furtună, roluri (Ernest din piesa lui Oscar Wilde, copil într-un spectacol „la teatrul faimoasei doamne B.“), coregrafii (la cîntecele lui Yves Montand), în sfîrşit, regia la spectacolele din sufrageria casei, unde spectatorii trebuie să trăiască tot ceea ce trăieşte regizorul însuşi: în casa de pe strada Ionescu Gion, apoi, în teatrele din Canada consacrării, în creaţia imaginarului său fastuos.
Acesta este Alexander Hausvater din Ce dacă: un suflet rebel care, visînd, călătorind, regizînd teatru, a respectat cu stricteţe legămîntul făcut la un spectacol de la Opera Naţională din Bucureşti: „să nu fiu vreodată cîntăreţ de operă sau actor de teatru, dacă se poate să fiu un personaj, bine, dacă nu, voi rămîne întotdeauna copil“. Iar Ce dacă, una dintre cele mai frumoase autobiografii literare de azi, restituie, în primul rînd, pe copilul din Bucureşti, Tel Aviv, Canada, Germania, S.U.A., Mexic, Iaşi, Timişoara, de pe scenele marcate de personalitatea unui foarte important om de teatru.