Deși nu ajunge să afirme, asemenea lui Bacovia, că din jocul de-a poetul nu poți ieși teafăr niciodată, Ion Tudor Iovian declară că poezia este un modus vivendi potrivit căruia poetul există atât cât și cum reușește să scrie. Eu scriu ca să generez existența este titlul unei poezii din recentul său volum, Și omul n-a mai scos niciun cuvânt, unde este reiterată teama de apocalipsa textului. Este vorba despre imaginarea lumii ca text, din care Tatăl și-a retras atributele paternității și rămâne insensibil la suferință. Afirmația potrivit căreia poetul scrie ca să genereze existență mă face să mă întreb dacă nu cumva este valabilă mai curând reciproca. În general, mă mefiez de persoanele care, dacă imaginează ceva, intră la o idee și fandacsia e gata. Pe urmă, firește, și nimica mișcă, precum într-un poem mai vechi: „Dacă ai imaginat o frunză,/ ea deja a-nceput să tremure/ în lumina foarte rece a minții” (lumea de la capătul strigătului). Dar nu este cazul să aplic această grilă livrescă lui Ion Tudor Iovian, care scrie într-o manieră concentrică, amplificând – în același registru ironic, parodic, ludic și intertextual – teme și obsesii prezente timp de patru decenii în poezia sa.
Dând seama de vina de a fi apărut pe lume și de spaima de a exista, poezia lui Ion Tudor Iovian dezvoltă un amplu text, scris cu însuflețire, dar suferind ca în chinurile facerii (atât textul, cât și născătoarea cu numele Poezia). La rândul său, poetul nutrește îngrijorarea că s-ar putea să nu reprezinte nici măcar cât o virgulă în textul încâlcit care este însăși viața lui lipsită de sintaxa unei temporalități cu rost existențial. Abia de-și mai trage sufletul subiectul liric prin realul cu o mie de intrări și fără nicio ieșire. De aceea, nelăsându-se tras pe roata evenimentelor pline de isterie, dar goale de istorie, își ia tovarăși de drum cognitiv pe „omul sfârșit”, pe „omul fără calități” și pe „omul recent”. Ostenit, el se așază pe borna de la kilometrul 0 al întrebărilor întemeietoare și încearcă să priceapă de ce parcă s-ar fi țesut pe dos toată povestea acestei lumi și de unde s-a rupt coerența ei. Apoi se ridică hotărât să nu mai înghită minciunile cusute cu ață albă ale falșilor profeți și îi vine să tragă obloanele grele peste prost ticluita viață de fier și de fiere.
Realitatea i se pare poetului o nucă tare (încuiată), dar miezoasă, și dăltuiește – asemenea unui sculptor în bloc de piatră – pentru a-i smulge formei brute semnificațiile profunde pe care le-a întrevăzut deja (fapt semnificativ: ilustrația volumului este asigurată tot de autor). Ceea ce nu înseamnă că sensurile șlefuite nu ar fi colțuroase, cu unghiuri ascuțite impuse de corespunderea cu efectele „contondente” ale existenței. Având ca punct de plecare „somnul infantei de nichituș”, Ion Tudor Iovian predă, polemic, o nouă lecție stănesciană despre cubul imperfect: „azi ea – doldora de ovare –/ își dorește un cub-aleph-autotelic-perfect/ pe care coșmaderii lui iovian/ să-l șlefuiască să-l drăgălească pe rând cu șmirghel erotic/ un cub translucid/ cu șapte colțuri încă mici/ prin care să se vadă cum Urmuz cară în spate/ legați cu multă sfoara tricoloră/ poeții miiști cu ștampila New Age pe toate cuvintele// și ea absconsa/ scrie cu dalta sub osul frunții:/ nimeni să nu intre aici dacă nu-i geometru –/ nici inventatorul sexului cu noduri și semne/ nici omul cu motor melancolic/ nici omul-din-ou-cu-ecou-expandat” (azi nu va mai coborî draga de ea absconsa de ea trimbulinda).
Între limitele unui imaginar violent, se conturează poezia de o frumusețe toxică din datele unui univers apocaliptic, dominat de sentimentul vacuității, al pustiului, al suferinței. După interogațiile implicite presărate de-a lungul volumului, ne dăm seama că Iovian caută urma scripturală a unui text de la temelia lumii creștine, care ar putea fi Cartea lui Iov. În cartea lui Iovian există aceleași întrebări neliniștitoare din Cartea lui Iov, care ar putea fi rezumate astfel: de ce, dacă totuși ne-a sortit suferinței și păcătuirii, Dumnezeu nu ne iubește într-atât încât să ne ierte?; de ce, dacă totuși ne-a făcut capabili de rău, nu ne iubește așa cum ne-a zămislit: niște ființe păcătoase?
Desigur, cartea lui Iovian nu este o amplificare sau o prelungire a Cărții lui Iov, dar aspiră la anumite puncte de convergență cu ea. În fond, Iovian este un mic Iov, așa cum fiecare dintre noi poate fi în momentele când reflectăm asupra temeiurilor suferinței fără vină, asupra proliferării răului după sacrificiul cristic. Închiriat de la biserica din colț, îngerul „cu colți de argint” (sau de arginți, dacă dorim să depășim influența doinașiană) este sortit să rămână „străin la vorbă și la port” pentru o lume care nu vrea să-l mai primească pe Iisus. Și aceasta chiar dacă Izbăvitorul ar dori să intre în celula penalilor de astăzi, iar nu în a deținuților politici de pe vremea când Radu Gyr scria cunoscutul poem: „l-am privit de după perdea cum arde de prea multă tristețe/ acolo în strada pustie <…> n-a cerut decât un pahar de apă din izvoarele Lui/ și noi tot nu eram pregătiți să-L primim/ să-I dăm/ un pahar cu apă” (poem cu bisturiu înfipt între litere).
Suferind de hipoacuzie, Ion Tudor Iovian vorbește tare și răspicat, dar se pare că s-a săturat în ultima vreme să-și atribuie zadarnic rolul unui mic Iov în fața semenilor, care par să acuze o deficiență mai acută decât a lui. Este motivul pentru care s-a hotărât să tacă, dar nu o face chiar de tot, pentru că, altfel, nu ar mai fi apărut volumul Și omul n-a mai scos niciun cuvânt. Așa cum Iov și-a dat seama că nu are rost să le mai spună ceva celor cărora le-a tot profetizat, Iovian se încruntă și se repliază tot mai mult asupra lui însuși. Este gestul unui poeta vates profund, autentic și conștient de riscurile pe care le presupune cochetarea cu „mica vicioasă poezia” pentru a anunța o apocalipsă mereu amânată, înscrisă în acul de (re)naștere a lumii.