Versuri de Aurel Pantea

A vedea totul dintr-o interioritate
adîncă și depărtată
—————————-
Despre un anume sentiment al străinătății,
în deplină amiază
era vorba în privirea
ce se năștea într-un trecut
ce a renunțat aproape cu totul
să mai fie viu
și numai valuri dintr-un altundeva de foarte departe
făceau semne că nici pe departe
nu s-a terminat și muzicile vagi,
în auzul nostru de pe urmă, același lucru îl spuneau
———————————-
În cele din urmă ne despărțim
de numele noastre,
dar ele continuă cutremurate,
să caute un trup,
și, înspăimîntate, găsesc alte nume,
ca niște neîndurători stăpîni,
în tremurul lor, se văd imagini de odinioară,
depărtate, în alte vieți, atinse de oboseli,
și încep să cînte melodii sfîșietoare,
ca toamnele în care iubirile se schimbă la față
și chipurile nu se mai recunosc
——————————-
Diminețile, aceste depozite reci,
unde se aud respirații bătrîne,
acolo spaimele, ca niște părinți buni,
găsesc miezul însuși al timpului
dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii adormite,
mai stai cu mine, mai stai,
curînd va apărea mîna și va desena
chipul abia născutei tale morți
———————————
E o destindere mare,
ca după o moarte
învinsă
———————————-
Intră în viețile noastre ceva nelămurit,
ne atinge, parcă în treacăt,
în trupurile noastre vine atunci o nepămînteană înserare,
parcă am pleca,
dar ne însoțește o nehotărîre,
lîngă noi, după stările astea
se aude, așa, un fel de oftat și o muzică
——————————-
Am găsit un loc unde toată vremea
e seară,
nu știu dacă mi-l amintesc
sau îl imaginez, acum
acolo nu se știe dacă se vine sau se pleacă,
acolo dorințele se fac amurg
și chipurile se retrag
—————————-
E tare greu, blindajele crapă
și dincolo de ele nu apare nimic,
totul se petrece aici,
chiar tu, draga mea, ai chipul unei prizoniere
la care au privit lacome cîteva disperări,
cineva ne va înlocui, cineva o să vină de departe,
urmele noastre vor pleca odată cu noi,
locul va rămîne curat
pentru frumoasele și tinerele odrasle ale invadatorului
———————————-
S-ar putea ca surîsul Katiei,
stă pe terasă, cu fața spre grădină,
să prindă ceva din seara ce se anunță,
lumina e subțire ca pielea de copil,
dar poate veni din solitudini izbăvite, iar în acele singurătăți nu se știe
cine și ce hotărăște
—————————
Liniște casantă,
deasupra mării se cabrează tăceri de sticlă,
sunt clipe cînd se naște în noi ferocitatea,

cei părăsiți presimt ce îi așteaptă
————————————
În memoria mea, tu nu mai exiști,
aud doar pașii mei într-o piață, seara, tîrziu,
cînd și nimicul înnebunește
de singurătate.
————————————
Te dezbrac, pînă te vei simți
cu totul neapărată,
pînă te voi vedea vulnerabilă,
pînă va străluci orbitor miezul singurătății,
memoria ta, duce toate lucrurile spre iarnă,
pînă va ieși furioasă mama limbajelor, urlînd,
menada sfîrtecată de satyr
——————————-
Cum fiecare lucru fără dragoste,
cum se întoarce el, să-și caute chipul,
cum sîngerează el, fără să-l afle,
cum lumea devine surdă,
și o pată însîngerată rămîne
singura cale spre unica salvare , ce a rămas,
și nimeni nu mai are chip,
precum, dacă ai vorbi de chipuri,
ar da pe afara închisori adormite
————————
Chemat, acum de cîntece îndepărtate,
ce se aud în limbile pe care le-a vorbit
Isus Hristos,
cît a stat pe pămînt
———————————-
Într-un limbaj bătrîn
se vede chipul unuia ce a privit
multe apusuri
—————————-
Seara asta are ceva împotriva ta,
te mîngîie insidioasă,
îți atinge coapsele, iar tu dispari,
foarte ușor vine peste tine un timp, cînd nu te iubeam,
cu el vine seara asta,
pe el îl aduce peste viața ta de acum,
încît fac eforturi să mi te amintesc,
cazi și o arătare iese
din viața ta de pînă atunci,
i se face o lumină mare,
ce te îmbrățișează, pînă uiți, cine ai fost,
și simți în trup o singurătate
din care s-au retras toate privirile,
iar cînd te ridici, se înalță
lîngă viața ta
un vuiet de vieți netrăite,
precum însuși timpul ar fi rămas orfan,
și toate încep să se îndepărteze
în seri fără sfîrșit și fără soluție
——————————-
Vin sărbătorile trupurilor,
vin și trec, și rămîn liniști mari,
și trupurile îndură tăceri,
și pe urmă tăcerile se adaugă
unor melodii ce se aud
cu auzul nostru de pe urmă,
cînd o divinitate privește în limbajele noastre
cum ne prăpădim,
cum ne ocupă tăceri fără îndurare,
și în privirile ei se aude un plîns fără seamăn
————————————
La fel cum ai șterge de praf
un obiect foarte îndrăgit,
pentru a vedea limpezimile lui de odinioară,
apare un chip
ce ne însoțește viețile,
încît se surpă în noi aparențele
pe care am mizat,
și ele nu erau decît mesageri umili
a ceea ce trebuia să vedem,
dar, acum, e tîrziu,
chipul face semne de departe
că drumul ce trebuia urmat s-a șters
și nu-l pot reface corurile noastre,
ce cîntă ostenite, vai, atît de ostenite
Și tăcerea, și corpurile ei,
s-au adunat atîtea,
prin miezul serilor,
prin memorii rătăcitoare,
acolo se vorbește despre viață,
ca despre ceva de demult,
ca despre ceva străin, într-atît de robace au fost tăcerile și corpurile lor,
într-o seară,
era mare pustiu și multă înstrăinare
în viețile noastre,
despre asta era cîntecul,
pe care îl aud,
acum,
înainte de a pleca,
înainte de a face promisiuni
despre care se știe
că nu se pot onora