Romanele lui Dan Stanca au creat un anumit orizont de așteptare pentru cititorul pasionat, ca și pentru cel specializat. Ele au de regulă o miză metafizică, ilustrată de câteva personaje ce traversează un proces chinuitor al impunerii acesteia unei comunități opace, oarbă și surdă la revelație. Și în Privirea mamei, romanul cel mai recent, protagonistul este un celibatar îndârjit, apoi un soț neconvins și neconvingător, în fine, un „văduv distrus” – dar nu atât de pierderea consoartei, cât de neînțelegerea lui de către ceilalți, oamenii din jur. Scriitor solitar și ciudat, cu manii neprimejdioase, dar până la proba contrarie, acest Horia Stamatu care poartă un nume de istoria literaturii (el scriind însă romane, spre deosebire de poetul legionar) e nu numai un soț, ci și un tată ratat. După moartea soției, își va încredința fetița unor cunoscuți care să aibă grijă de ea, el părând incapabil de așa ceva. Și tocmai această ratare absolută, pe toate planurile existenței, pare a fi, în proza spirituală și spiritualistă a lui Stanca, premisa dobândirii adevărului metafizic și a accesului la o altă dimensiune. Pentru ca loser-ul să câștige Totul, el trebuie să le fi pierdut pe toate, într-un fel de reeditare contemporană a istoriei lui Iov.
De aceea, în romanul de față, ca și în altele ale lui Stanca, dinamismul epic este dat tocmai de succesiunea, prin intrigă, a unor fapte și întâmplări care să-l disloce pe erou de pe orbita lui familială și socială. Cele patru capitole ale cărții (ce pot fi citite, printr-un ingenios montaj romanesc, și ca nuvele autonome) îl expun pe scriitorul obscur unor episoade umilitoare, pe care acesta pare a le căuta cu tot dinadinsul. Dan Stanca nu este nici primul, nici ultimul romancier autohton care să reconstruiască o tipologie a intelectualului inadaptat la societate și să o plaseze într-o relație de tensiune cu categoria cealaltă, a personajelor „tari”, realizate social, recunoscute ca atare. La Stanca, însă, acest profil al inadaptatului devine unul al inadaptabilului, personajele care îl ilustrează având nu doar un alt sistem de valori, ci și o altă perspectivă asupra „jocului” de prestigii sociale. E motivul pentru care nu vom vedea scene de confruntare, atât de plastice în proza realistă, de la Balzac la Rebreanu; și nici dispute pentru avere, pentru bani, pentru moșteniri, frecvente în istoria socială și în cea a romanului. Într-un chip tot mai semnificativ, logica romanului realist, „servită” de personajele cu aderență la realitatea înconjurătoare, va fi progresiv fisurată și concurată de o „logică” aparte, particulară, încorporată fără rest de protagonistul atipic. În felul acesta, romanul se „desface” în două componente, ambele la fel de importante pentru proiectul autorului și pentru realizarea lui propriu-zis literară.
În Privirea mamei vom avea, așadar, mai întâi un fundal realist, destul de bine conturat, modificat odată cu cadrul temporal al fiecărui capitol. Fiindcă romancierul nostru nu prea are răbdare (nici în alte cărți ale sale, nici aici), el compune acest tablou cuprinzător din câteva linii, fără a insista prea mult și a detalia în manieră „dorică” lumea din care face parte protagonistul. Romanul nu ajunge la 200 de pagini; câteva îi sunt suficiente lui Stanca pentru a schița conturul istoric și politic, fie în „crâncenii” ani 1950, în România comunistă, fie în cei ai „roboților” de astăzi, îndobitociți de munca și „distracția” din capitalism. Prozatorul vede lucrurile de sus, în linii mari, în câte un cadru mai degrabă general; rareori el construiește meticulos și minuțios un episod realist, iar când totuși o face, cititorul poate anticipa că va urma o scenă-cheie.
Cu o abilitate caracteristică, deși nu prea recunoscută de critici, Stanca își ia singur responsabilitatea realismului pictural și infinitezimal, oferind spații tot mai mari eroului tot mai refractar la realitatea înconjurătoare. Observarea atentă și descrierea ori portretizarea eficiente contează mai puțin, prin atribuirea perspectivei narative protagonistului însuși. După ce l-am văzut pe Horia Stamatu al doilea din afară, ca pe un scriitor oarecare, cu probleme de adaptare la societate, acum vom vedea – dimpotrivă – societatea, lumea și viața prin ochii lui. Fundalul istoric și contextul social se încețoșează, pentru ca rezoluția imaginii deviante a eroului să fie maximă. Devine irelevant cum este de fapt realitatea din jur; important este cum o vede protagonistul, cum o simte și cum o înțelege. Ca în American Psycho, și aici au loc întâmplări neîntâmplate, petrecute numai în mintea rătăcită a unui personaj. Fiul polițist al unui vecin, el însuși lucrător în branșă de pe vremea Miliției, căinat pentru a fi dispărut încă de la începutul romanului, apare sănătos voinic spre final. În schimb, personajul devenit narator, internat la ospiciu după o tentativă de sinucidere, continuă să-și susțină discursul tot mai străin de realitate, trecând prin diferitele faze ale comportamentului său ca prin treptele unei rachete: inadaptat, inadaptabil, nebun de legat.
Iar această a doua componentă a romanului, cea discursiv-digresivă, este, ca de obicei, punctul forte al romancierului, întrucâtva schematic și predictibil în tablourile lui realiste, dar complex și, uneori, memorabil în articularea prin discurs a personajului central. Dostoievskianismul prozei lui Stanca, despre care s-a vorbit, poate fi pus în legătură, într-adevăr, cu asumarea umilității de către unele personaje, cu voluptatea înjosirii și a suferinței. Dar el este vizibil și în planul construcției romanești, prin această uimitoare lărgire a unei proze realiste operată prin discursul nebunesc – la propriu și la figurat – al unui ratat. Identificând noua structură (sau recunoscând-o, după ce a remarcat-o în alte romane), cititorul va mai urmări marcajele realiste numai pentru a măsura, cu ele, schizofrenia protagonistului. Boala lui, mentală și sufletească, este „rezervorul” inepuizabil de percepții stranii și viziuni terifiante, gesticulații de posedat și acte iraționale pentru toți ceilalți, revelații inaccesibile altcuiva decât lui, inițiatului. Scriitorul lui Stanca pare a-i contamina cu nebunie pe cei de care viața îl apropie: de la consoarta ajunsă în lumea drepților, după un stagiu la ospiciu, la medicul care îl tratează pe el; și, înapoi în timp, de la mama care, fetiță fiind, pare a-l privi pe el dintr-o fotografie de epocă (de aici și titlul romanului), la preoți din mai multe generații, cu sfârșit tragic, despre care îi povestește tânăra Miriam, o pictoriță lovită și ea cu leuca…
Nebunia protagonistului, ramificată și lățită în tot romanul, îi dă o complexitate și totodată o coerență greu de regăsit în partea de un realism mai „cuminte”. Și mediul raportându-se la protagonist, și eroul raportându-se la mediul său, dezamăgirea este aceeași. Diferența semnificativă constă în ponderea literară a fiecăreia dintre cele două „componente”. Onorabil, dar nu mai mult, în paleta lui realistă, Dan Stanca este foarte original și plin de resurse în procesarea discursivă a lumii din capul unui personaj. La alți romancieri ai noștri, raportul este inversat: scenele sunt pline de culoare și vii, dar când personajele încep să vorbească puțin mai mult, să țină discursuri, apar și carențele de construcție și modulație.
Minus titlul ce i se potrivește precum o etichetă pe care scrie „compot” lipită pe o sticlă cu acid clorhidric, Privirea mamei e un roman notabil, în linia celor cu care Dan Stanca, în ultimii ani, ne-a obișnuit.