Opțiuni și certitudini
Nicolae Oprea este unul dintre optzeciștii afirmați nu pe filiera cenaclurilor bucureștene, ci pe cea a „Echinoxului“ clujean. Ceea ce înseamnă și că s-a făcut cunoscut mai devreme – debutând în revistă încă din 1972, cu un eseu despre Ștefan Bănulescu –, dar și că traseul recunoașterii sale a fost mai lung și mai lent decât al colegilor bucureșteni.
Volumul Opțiuni de cronicar, recent apărut, confirmă faptul că Ion Pop a intuit bine vocația studentului căruia îi oferea, după plecarea lui Petru Poantă la „Steaua“ și a lui Ion Marcoș la „Tribuna“, cronica literară a revistei universitare clujene. Avem în Nicolae Oprea unul dintre cei mai buni critici de întâmpinare ai literaturii noastre actuale, în pofida unui relativ lung ocol pe care universitarul piteștean l-a făcut în zona studiilor academice și a istoriei literare. În care, în paranteză, a semnat câteva cărți remarcabile, care într-o literatură cu mai multă pasiune pentru idei, s-ar fi bucurat de notorietate: Provinciile imaginare (1993), Alexandru Macedonski între romantism și simbolism (1999), Ion D. Sîrbu și timpul romanului (2000), Magicul în proza lui V. Voiculescu (2002), Literatura „Echinoxului“ (2003), Puncte de reper în istoria literaturii române (2022).
Opțiuni de cronicar este un volum alcătuit, în mare măsură, pornind de la cronicile pe care Nicolae Oprea le-a semnat în reviste, dar este mai mult decât o banală culegere de cronici. În primul rând, cartea se așază într-o serie inaugurată cu ceva timp în urmă, din care mai fac parte Timpul lecturii. Selecție de cronicar (2002) și Nopțile de insomnie. Opțiuni livrești (2005), articulând împreună un discurs critic distinct de cel practicat în monografiile și sintezele de istorie literară, însă nu fără legătură cu acestea. Căci opțiunile cronicarului nu sunt niște hazardate aruncări de zaruri (cum sunt atât de multe în critica noastră actuală, chiar aparținând unor semnături cândva de prestigiu). Critica de întâmpinare a lui Nicolae Oprea nu se exercită fără o bună cunoaștere a istoriei literaturii și, mai ales, fără repere estetice.
Astfel, ca să dau numai un exemplu, în volumul de față, capitolul I, Printre congeneri, începe cu Poezie și proză, sub semnul lui Nichita Stănescu (văzut cu acuitate, prin intermediul ciclului de Argotice, ca un precursor al eliberării lirismului de sub sarcofagul realist-socialist) și continuă cu Gabriel Chifu (comentat atât ca poet, cât și ca prozator), Ioan Moldovan, Varujan Vosganian, Marian Drăghici, Mircea Bârsilă, Gellu Dorian, Gabriela Adameșteanu, Marta Petreu. Capitolul dedicat criticii și istoriei literare se deschide cu Nicolae Manolescu și acordă o atenție particulară cărților de interviuri, jurnalelor (cel al lui Liviu Ioan Stoiciu se bucură de o atenție aparte) și de evocări documentare (cum sunt cele consacrate literaturii germane plecate din România sau revistei „Echinox“). O întreagă secțiune se ocupă de Școala de la Târgoviște, în timp ce un capitol de rememorări se oprește asupra operei lui Leonid Dimov, Emil Brumaru, Cornel Regman, Radu Stanca, Daniel Turcea sau Vasile Voiculescu.
În acest context, și unele propuneri de valorizare mai puțin evidente capătă garanții de obiectivare, întărite de altfel de discursul critic propriu-zis: limpede, cu o remarcabilă aderență la text și cu o subtilitate analitică pusă în serviciul operei, nu al evidențierii propriei personalități. Criticul știe și să strecoare obiecții, și să utilizeze tăcerea, stăpânind pe deplin codul unei lecturi critice care nu e complezentă nici măcar atunci când e net favorabilă.
Se pot distinge, în Opțiuni de cronicar, pe lângă talentul critic și mâna sigură a profesionistului, și câteva constante care definesc activitatea de istoric literar a lui Nicolae Oprea. De la autori la care revine (Ion D. Sîrbu, Vasile Voiculescu), la teme (generația optzeci, în legătură cu care este deja o referință critică obligatorie, sau literatura confesivă, în care, iarăși, a adus contribuții teoretice și interpretative importante), criticul parcurge un itinerar al unor opțiuni care sunt mai mult decât niște simple preferințe.
Prin toate acestea, volumul Opțiuni de cronicar reprezintă nu numai una dintre cele mai valoroase cărți recente de critică literară, ci și o pledoarie în favoarea criticii de întâmpinare.
O impunătoare istorie regională
Discret și neostentativ, Alexandru Ruja s-a remarcat în timp drept unul dintre cei mai constanți și, în același timp, longevivi comentatori ai literaturii contemporane. În rubrica sa din revista timișoreană „Orizont“, criticul este, probabil, ultimul mohican al cronicii edițiilor și, totodată, un sagace analist al criticii, urmărind cu pasiune sintezele și monografiile care mai apar în această zonă, tot mai vitregită de editori și, în consecință, ignorată de marele public.
Însă pasiunea de-o viață a lui Alexandru Ruja a fost și rămâne, pe bună dreptate, literatura scrisă în Banat și-n ariile limitrofe acestuia. Criticul i-a dedicat acestei preocupări o monumentală sinteză, Istoria literaturii române contemporane din Vest, ale cărei dimensiuni rivalizează – susținute și de o splendidă iconografie – cu cele ale Istoriei literaturii române contemporane. 1941-2000, a lui Alex Ștefănescu. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, recent apărută, îmi oferă prilejul de a mă pronunța pe marginea ei.
Ideea de istorie literară regională nu este nouă, dacă este să citez numai O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1996), de Mihai Cimpoi (rămasă până astăzi un reper de neevitat în materie), sau mai puțin cunoscuta, dar la fel de meritoria sinteză Istoria literaturii din Dobrogea (2005), de Enache Puiu. Conceptul se opune, cumva, celui de „geografie literară“ lansat la noi de Cornel Ungureanu, întrucât ideea de „istorie“ trimite implicit la valoare, în timp ce „geografia“ indică, dimpotrivă, morfologii și confluențe. În prefața intitulată Privire de sinteză, Alexandru Ruja, după ce justifică necesitatea unei asemenea istorii regionale, arată limpede că operează cu criteriul estetic, literatura din Vestul țării reprezentând pentru critic o parte integrantă din cea națională, în codurile și ierarhiile căreia se încadrează organic, cu trăsăturile ei specifice.
Marea dificultate a demersului, de care mă grăbesc să spun că Alexandru Ruja se achită cu brio, constă, așadar, în a păstra un echilibru plauzibil între afirmarea unor scriitori și direcții mai cunoscute pe plan local, în paralel cu încadrarea lor în planul larg al istoriei literaturii române contemporane. Cu alte cuvinte, a face istorie regională, însă nu provincială.
Criticul pornește, implicit dar evident, de la Călinescu, deschizându-și istoria cu acei autori bănățeni afirmați în anii de dinainte și de după Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941): Anișoara Odeanu, Virgil Birou, Petru Sfetca, Pavel P. Belu, Alexandru Jebeleanu, Mihai Avramescu ș.a. Unii, aflați în Istoria… călinesciană, alții, nu. Urmează apoi o conturare a „bazei canonice“ a istoriei regionale, care se întemeiază pe marii autori proveniți din spațiul regional avut în vedere, ca Aron Cotruș sau Ștefan Aug. Doinaș.
În continuare însă, Alexandru Ruja nu urmează modelul călinescian, ci mai degrabă pe cel lovinescian, structurând literatura pe genuri și, în interiorul acestora, grupându-i pe scriitori sub o definiție a formulei lor artistice, cum ar fi Livresc și ludic. Metamorfoza și infuzia culturalului, Poezia expresiei. Spațiul retro. Afluxul sentimental și ceremonialul erotic. Extazul naturist sau Mit și istorie. Text și metatext. Proza poliedrică. Metamorfoza epicului. Fiecare scriitor este comentat pe îndelete, istoria făcând loc nu doar sintezei, ci și analizei. Criteriul cronologic este implicit, fiind topit (dar lesne identificabil) în substanța comentariului. Discursul critic este însoțit, la final, de un aparat critic la fel de impresionant, pentru cei care doresc să aprofundeze studiul autorilor din sumar.
De prisos să spun că Alexandru Ruja reușește în ambele direcții ale demersului său.
Mai întâi, reușește să spulbere prejudecata că producția literară a Banatului ar fi inferioară civilizației sale materiale. În afara numelor citate, scriitori ca Sorin Titel, Șerban Foarță, Petre Stoica, Ioan Flora, Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Vasile Popovici, Daniel Vighi, Gheorghe Schwartz, Eugen Todoran, Anghel Dumbrăveanu, Ovidiu Cotruș, Cornel Ungureanu, Viorel Marineasa, Robert Șerban (ca să dau numai câteva exemple) ilustrează elocvent contribuția literară a regiunii de Vest a României.
În al doilea rând, criticul reușește în demersul, mai complicat, de a ilustra dezvoltarea literară regională în cadrul literaturii naționale, fără a exagera. Chiar dacă și la nivelul capitolelor individuale regăsim aceeași amplitudine a comentariului, e remarcabilă măsura cu care operează Alexandru Ruja. Care nu supralicitează – cum fac atâția alții – valoarea scriitorilor comentați, doar pe criteriul apartenenței regionale. Dimpotrivă, este atent la conexiunea regional-național, plasându-i pe scriitorii bănățeni în fluxul literaturii române contemporane și în relație cu valorile acesteia.
Operă de responsabilitate a sintezei și de la fel de mare credibilitate documentară, Istoria literaturii române contemporane din Vest este un model de istorie regională și, totodată, un omagiu critic adus de un bănățean literaturii române ca întreg.