Bucureștii în viață și în literatură

E curios cum se schimbă obișnuințele noastre de lectură, nu numai cu vârsta noastră, ci și odată cu epoca. Nu numai felul de a citi diferă de cel al bunicilor noștri, ci și ce anume vedem în ceea ce citim. Odată cu epoca, citim mai repede și mai superficial pentru că trăim mai repede și mai superficial, știm asta; dar și ceea ce căutăm inconștient și extragem din textele pe care le citim, probabil în toate feluritele noastre lecturi, în orice caz ceea ce citim în proza literară. Observăm toți și preluăm atenția din ce în ce mai mare, aproape exclusivă, care se dă acțiunii, activităților în general, și odată cu aceasta expresiei personalității noastre, afecte, stări de spirit, psihologii; dispunem de tot mai puține antene pentru ambianța care le susține, pentru lumea și obiectele între care ele se manifestă și în care se reflectă. Lumea orașului, lumea agitată a vieții noastre zilnice, pare a fi tot mai limitată la ceilalți actori umani cu care interferăm, și din ce în ce mai puțin luminată și implicată în cadrul ei natural, firesc și pe vremuri semnificativ, de încăperi, mobile, obiecte sau, dimpotrivă: peisaje, distanțe, clădiri, străzi. Când Timotei Cipariu venea să vadă Bucureștii, în 1836, și îl admiră de la distanță de pe un deal, unde se oprise cu căruța care-l aducea de la Brașov, știa că vede altceva decât va vedea de aproape, după ce va păși pe ulițele sale: „vederea de departe întinde omului un tablou așa de pitoresc cât, de ar răspunde și lăuntrul vederii de afară, cetatea aceasta între cele mai frumoase Europei ar trăbui să se numere”. La fel, când Filimon vrea să prezinte fața reală a personajelor din Nenorocirile unui slujnicar, pune în contrast trăsăturile individului cu cadrul în care se manifestă: cafeneaua aglomerată și plină de fum în care Mitică intră să se încălzească și unde-și declamă crezul politic sau bucătăria în care trăiește și muncește Rezi, iubita lui cu ambiții modeste, mai degrabă casnice, cu mașina de gătit, „două scaune albe de brad, un pat cu o saltea de lână și o plapomă de cit, veche” și tigăile spânzurate pe pereți.

La sfârșitul sec. al XIX-lea, când își scrie Antemireanu reconstituirea istorică Din vremea lui căpitan Costache, evenimentele, dar și lucrurile concrete care o reprezentau erau încă prezente în memoria colectivă, iar scriitorul, care măsluiește conștient realitatea politică (Heliade discută revoluția viitoare cu Bibescu, ca doi amici, căpitanul Costache se pocăiește și trece la fapte de caritate ș.a.), cunoaște detaliile concrete de viață și de societate și le evocă în imagini caracteristice: „Pe podul Mogoșoaiei trecea lumea cea mai bună și în special boierimea care se ducea să petreacă pe câmpiile de la Herăstrău sau de la Băneasa. Pe acest pod se putea vedea îndeosebi puterea covârșitoare a spiritului occidental…”. Spiritul occidental de care vorbește Antemireanu se manifesta mai ales în domeniul monden, stimulat de femei: „Haina nemțească la bărbați și moda franțuzească la femei era elementul prin excelență dominator la epoca în care se petrec evenimentele la care vom face să ia parte pe cititorul nostru ca privitor. Marșandele de modă își făcuseră apariția” și informația romancierului nu ocolește literatura, din care ia elemente de detaliu, căci la aceste marșande „alergau bucureștencele noastre să-și cumpere pălării cu blonduri și anvelur: cu penele raiului și cu dantele de Liège”, detaliu preluat de Antemireanu din Comodia vremii a lui Costache Facà din 1844, dintr-o replică a Elencăi, fiica cuconului Ianache: „Voi să-mi fac o pălărie cu blonduri și an velur”, deci cu dantelă și catifea.

Dacă protipendada avea distracțiile ei, și poporul le avea pe ale lui și le practica la sărbătorile care nu erau puține. De Paști, de pildă, ieșeau la iarbă verde și pe Dealul Spirei, iar „maidanul gemea de lumea înghesuită împrejurul celor patru dulapuri mari în care se învârteau flăcăii, fetele mari și copiii. De jur împrejurul acestor dulapuri, pe pământul plin de coji de ouă roșii, stăteau turcește oameni și femei în vârstă, așezați pe câte o velință vărgată și priveau cu ochi înecați de mulțumire la tinerele lor odrasle… Împrejurul lor mișuna mulțimea celor care nu-și găsiseră sau nu aveau de gând să-și găsească un locșor de stat jos…”. Dar petrecerea nu era petrecere fără muzica potrivită: „Românul, pe atunci ca și acum, nu făcea nici un chef fără lăutari și de lăutari n-aveai unde să te miști în ziua aceea, pe maidanul din Dealul Spirei. Ici, după gustul unui tânăr hamorarisit, un lăutar din Scaune cânta: Arză-ți rochița pe tine/ Cum arde inima-n mine!, dincolo un altul zicea pe același gust: Cine în amor nu crede/ N-ar mai călca iarbă verde” etc. Nu numai informația, ci și perspectiva din care e făcută se confirmă în Călăuza Capitalei și a expoziției din 1906, unde capitolul despre „Viața bucureșteană” începe cu un citat din spusele unui atașat militar străin care „într-o descriere a României și a Bucureștilor observă cu drept cuvânt că doi bucureșteni, când se întâlnesc, prima întrebare nu e Ce faci? ci Cum petreci?

Nu este măcar prilej de meditație că, peste mai puțin de o jumătate de secol de când și-a scris romanul Al.Antemireanu, un roman care se intitulează Calea Victoriei, pentru că această stradă simbolizează Capitala, Orașul, prin excelență, nu cuprinde nici o descriere a orașului sau a străzii cu nume ilustru, în afară de câteva imagini simbolice, nu descriptive, în care orașul nu se vede din cauza ceții („automobile rare înaintau bâjbâind cu farurile oarbe. Sitele de gaz aerian sfârâiau cavernos dându-și sufletul. Umezeala vâscoasă și rece ca sudoarea de mort se agăța în haine” etc.). Nu pot să nu observ că absența progresivă, dacă așa ceva există, a realității concrete și amănunțite din proza noastră literară contrastează cu prezența realităților supărătoare în proza noastră zilnică, reflectată mai degrabă în ziare și emisiuni TV despre lucrări edilitare începute și abandonate cu lunile, despre decăderea structurii de rezistență a unui oraș înveselit la ocazii cu lampioane și crosuri care încurcă și mai mult circulația și înglodat în procese absurde în care firme care nu au participat la competiție dau în judecată pe câștigătorul unei licitații și amână cu lunile sau cu anii procedurile necesare. Unde își găsește deci cititorul de literatură de azi, pe care nu-l pot bănui că citește romanele lui Cezar Petrescu, elementele de sprijin istoric, cum poate proiecta imaginea lumii unde trăiește în trecutul care, indiferent cum, a generat-o și pe ce ecran?

Să încercăm să o facem ieșind puțin din literatură pentru a conspecta domeniul legal al administrației: cum se făcea urbanizarea Bucureștilor în anul 1906, anul marii expoziții jubiliare, după broșura intitulată Caiet de sarcini pentru pavagii și trotuare de asfalt turnat pe care a publicat-o atunci primăria orașului București, adică acum o sută și paisprezece ani, unde se precizează sarcinile și drepturile fiecărei părți într-o asemenea întreprindere având „de obiect lucrările de asfaltare atât a părței căruțabile, cât și a trotuarelor”. Ele „coprind furniturile, transportul și manopera ce trebuiesc făcute atât pentru așezarea stratului de asfalt propriu-zis, cât și pentru lucrările preparatorii”, iar constructorul va remite de la început „o notă care va indica compoziția masticului de asfalt precum și proveniențele, compozițiile și proporțiunile materialelor”, precum și „probe din orice materiale cari s-ar întrebuința la fabricarea turtelor sau masticului de asfalt. Aceste modele se vor sigila și vor servi la analiza și comparațiunile ce Comuna ar voi să facă în timpul executării lucrărilor” și bineînțeles acele materiale neconforme vor fi refuzate iar întreprinzătorul e dator să le schimbe „în timp de 24 ore… pe a sa cheltuială”. Urmează o serie de alte articole privind amenzile prevăzute, dincolo de obligația refacerii, întreținerea gratuită a străzilor respective în perioada de garanție, restituirea totală sau parțială a garanției pe care constructorul trebuie să o depună la începutul lucrărilor ș.c.l.

Aceste imagini caleidoscopice ale unui oraș în continuă dezvoltare, de fapt o ebuliție cu consecințe uneori neașteptate, nu poate fi totuși scos în afara coordonatelor pe care le presupune stabilirea unei capitale care, în pofida aparențelor, nu poate fi niciodată întâmplătoare. Justețea acestei legi apare cu claritate în formularea marelui arhitect G.M. Cantacuzino: „O capitală este un mare punct de acord între cetățeni, un pretext de unitate sufletească și, înainte de toate, simbolul de autoritate al statului. Prin marile sale instituțiuni, metropola întruchipează permanența statului” și aceasta chiar dacă ea „a păstrat încă acea iubire a efemerului și a improvizatului caracteristic satului”, cum era înainte de Primul Război Mondial, când „Bucureștii trăiau apăsați sub umbra grădinilor, într-o totală indolență”. Acum însă, adică în 1934, când apar aceste gânduri în „Revista Fundațiilor Regale”, „am ajuns la scadența hotărârilor… Sau Bucureștii vor deveni o capitală… sau vor deveni o aglomerație urbană… într-o monstruoasă dezordine”. Despre multiple aspecte ale acestei dezordini vorbește și C. Argetoianu într-o conferință din 1929 unde discută și spinoasa problemă a comunicațiilor, pentru care „nu există decât două soluțiuni: sau se vor lărgi și se vor multiplica străzile, sau se va recurge la circulația subterană… Nu este oraș mai indicat pentru căi subterane ca orașul nostru din cauza climei excesive… și distanțele mari, inevitabile într-un oraș răsfirat ca al nostru” și urmează și alte detalii.

Nu mai insist. La vreo sută de ani de la primele discuții de urbanistică bucureșteană, deși s-a făcut mult între timp (salba de lacuri din nord, parcurile, metroul), problemele nu s-au împuținat, ci s-au înmulțit. Nu știu dacă literatura și-a adus contribuția la dezbatere, dar câțiva scriitori și alți intelectuali cu lărgime de spirit au încercat.