Keyserling e greu de digerat, dar nu pentru că ar fi dificil, ci pentru că scrie pletoric, lungind pînza retorică pînă la pargul diluării expresiei. E trăsătura izbitoare a acestui vizionar: neputința de a-și strînge sintaxa pînă la forma lapidară a cîtorva gînduri directe. E de prisos a-i căuta fraze memorabile sau tăieturi aforistice, întrucît o voință malefică de a da ocoluri îi cotropește scrisul. Cuvintele îi înaintează în șerpuiri încăpățînate, precum varicele într-o gambă îndopată cu grăsime. De aici impresia că mintea îi rătăcește prin mendrele iscate de asociații întîmplătoare de idei. Asta nu înseamnă că bate cîmpii, ci că taie zigzaguri în interiorul unui cadru pe care nu i-l poți intui de la prima carte. Tocmai de aceea pe conte începi să-l pricepi după trei-patru cărți, cu condiția să ai răbdarea de a-i da la o parte melasa lexicală.
Dacă luăm un fachir din India și îl vîrîm în pielea unui neamț care urăște din adînc filosofia, în al cărei jargon inept vede un păienjeniș de abstracțiuni sterile, avem deja o însușire din portretul interior al lui Keyserling. Dacă luăm un vraci din Peru și, căftănindu-l cu rang de conte, îl facem să respingă științele sub acuza că, secularizînd lumea, ele au distrus apetența omenirii pentru spirit, avem a doua însușire a efigiei lui. Dacă în fine luăm un monah din Tibet și-l punem să citească cărțile celor mai absconși magiștri, de la Ouspensky și Gurdieff pînă la Blavatsky și Rudolf Steiner, pentru ca apoi, criticîndu-i pe toți, monahul să-și proclame, cu ifos superior, privilegiul de a poseda doar el adevărul, atunci avem a treia însușire a bizarului conte.
Keyserling nu e nici moralist, nici înțelept, nici ideolog, ci un ins în a cărui ființă umoarea mistică fierbe în cazanul unei moft clarvăzător, în numele căruia pretinde a fi înțeles rețeta lumii. În ochii lui, omul trăiește într-o felie de existență aflată la răscrucea a două stihii: spiritul și natura. Această felie e spațiul intermediar în care ne mișcăm cu toții, și de fiecare depinde dacă vrea să urce spre spirit sau să coboare spre natură. Spiritul nu e funcție a creierului și nici facultate de cunoaștere, ci este un element primordial ce precede omenirea. Spiritul intră în lume precum fulgerul despicînd norii, iar esența omului este de a fi o prelungire a acestui spirit. Drama este că, sub înrîurirea gîndirii pozitive, ale cărei ipostaze predilecte, cu care contele se războiește mereu, sunt știința și filosofia, omul a uitat că este spirit, ajungînd să se privească pe sine drept o bucată de materie evoluată. De aici catastrofa laicizării și tot de aici declinul vieții spirituale în Occident. Singurul remediu este trezirea spiritului din noi prin cultivarea a trei sentimente: venerația față de miracolul vieții, credința în sacru și evlavia față de lume. A privi lumea cu convingerea că asiști secundă de secundă la o minune mare cît întreg universul e calea de deșteptare a spiritului ce mocnește în noi.
Luate ca atare, îndemnurile acestea au ceva din sfaturile debile pe care un dascăl înapoiat le îndrugă în fața unor ucenici naivi. Căci sunt adevăruri pe care, dacă le spui de-a dreptul, le compromiți sensul. Iar Keyserling, os domnesc căruia nu i se poate imputa că nu ar avea o viziune coerentă, știe că intuițiile adînci trebuie spuse cu țîrîita. Dacă ar fi scris scurt, ar fi semănat cu Jakob Böhme. Dar de aici pînă la lungile rotocoale cu digresiuni pestrițe e drum lung, contele neștiind să-și pună în lumină doctrina.
Ce-l definește pe Keyserling e diferența despotică a capriciului aluziv. Expresia e atît de spinoasă că cere lămuriri. Pentru Keyserling actul de a gîndi nu este un gest voluntar. Gîndurile nu depind de voință, și nimeni nu meditează pentru că pur și simplu și-a propus asta. Altfel spus, ideile îți vin într-o doară, dar nu le poți provoca, ceea ce înseamnă că ești martorul unui spectacol interior a cărui inițiativă nu-ți aparține. Asiști pasiv la un vîrtej de asociații mentale. Sursa gîndurilor nu e nici conștiința, nici intelectul și cu atît mai puțin creierul. Sursa gîndurilor noastre e spiritul a cărui rădăcină primordială pîlpîie în noi. Tocmai de aceea, în măsura în care ești gînditor, știi că meritul ideilor nu e al tău, ci al zbaterii imprevizibile la care asiști cu uimire. Cine se laudă cu profunzimea gîndirii e un impostor care își arogă un oficiu de care de fapt nu e în stare.
Și întrucît clipocitul gîndurilor e ca o curgere imprevizibilă, gîndirea are mereu înfățișarea unei desfășurări capricioase: e ca și cum cineva se joacă cu noi șoptindu-ne cîte un cuvînt sau inspirîndu-ne cîte o imagine. Desfășurarea aceasta capricioasă, fără nici o necesitate de ordin logic, face ca esența minții noastre să stea în capriciu. Asemenea unei bucăți muzicale în care melodia saltă bezmetic sub forma unor neplăcute improvizații, șirul gîndurilor se frînge în tipar de capriciu. Orice gînditor este un capricios lovit de vedenii fugare, dar niște vedenii pe care nu le poate numi direct, ci doar prin analogii de ordin intuitiv. Cauza stă în neputința omului viu de a intra de-a dreptul în elementul spiritului. El nu vede spiritul decît după moarte, dar pînă atunci e silit să se mulțumească cu analogii descriptive. Toate parabolele iscate în istoria religiilor, toate simbolurile plăsmuite în milenii de artă, toate nu sînt decît analogii menite a surprinde ceva din miracolul spiritului. Numai că orice analogie este o comparație subînțeleasă, adică o aluzie mai mult sau mai puțin subtilă. Despre spirit nu se poate vorbi direct, ci numai aluziv, prin ocol de pericopă sau prin buclă de parafrazare.
Opera lui Keyserling este o asemenea mostră de parafrazare necontenită, de aici divagațiile obositoare la care își supune cititorul. Iată de ce avem de-a face cu un autor stăpînit de capriciu aluziv, numai că intuițiile lui, deși sunt cu totul împotriva epocii în care a trăit, se impun ca evidențe răspicate. Contele a murit la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, și dacă atunci era deja anacronic, se subînțelege că acum e de-a dreptul retrograd, dar asta numai sub unghiul tiparului de constrîngere ideologic, care nu are nici un efect asupra adevărurilor pe care le spune. Un gînditor care se străduiește să fie în pas cu epoca e un ins terminat, căci nu va reuși decît să debiteze clișeele impuse de tiparul ideologiei dominante, numai că lui Keyserling nu-i păsa de adecvarea la epocă. De aici impresia că opera lui, cu totul arhaică dacă e s-o judeci după cerințele prezentului, are ceva atemporal: e paralelă cu sincopele gusturilor și ruptă de răsucirile modelor.
Indiferent că vorbește despre unghiul obtuz al științelor sau despre caracterul caduc al dogmelor, simți prea bine că are dreptate. Keyserling nu e un vizionar de tip argumentativ, ci un gînditor de ordin sugestiv. El nu dă dovezi, ci face constatări, nu înșiră argumente, ci postulează certitudini, numai că simți că ceva în el a atins o treaptă a înțelegerii la care nu ajung mulți. E în aerul lui peremptoriu un ton înalt, de ins care a văzut dincolo de aparențe. Și tocmai pentru că intuițiile lui ți se impun de la sine, fără proptea de argumente logice, ele au un accent dominator, de spirit despotic. Cine are clarviziuni nu are îndoieli, fiind stăpînit de seninătatea despotului sigur de sine. Și iată cum capriciul aluziv al lui Keyserling capătă o tentă despotică. Sunt autori cărora, fără o minimă afinitate cu fondul lor de gîndire, le închizi repede volumele din neputința de a rezona cu toanele lor. Cînd însă afinitatea există, convingerea că participi la un act de dezvăluire a marilor valori nu te mai părăsește. Din această categorie face parte contele cu sînge baltic: gîndirea lui se definește prin diferența despotică a capriciului aluziv. A vorbi despre ceva fără a pune degetul pe el, dar a vorbi în așa fel încît, în ciuda divagațiilor cu aer aluziv, să îi transmiți cititorului certitudinea că vorbești în numele unor convingeri tari – iată maniera de persuasiune de care face uz Hermann Keyserling în Cartea Originii. Chiar dacă școala de gîndire pe care a inițiat-o la Darmstadt nu i-a supraviețuit, cărțile lui sunt un focar de gîndire retrogradă, așadar autentică.