Poemul cu floare

Așa, poemul cu floare, se numea printre redactorii și colaboratorii revistei „Steaua” din anii 1970 pagina cu poem românesc tradus în alte limbi față în față cu o reproducere de pictură/sculptură afină, pe hârtie bună, velină, tipărită separat și atârnată cu dichis în mijlocul de pagină vecin. Nu-i nicio îndoială că ideea fusese a lui Aurel Rău, poetul orfevrier, împătimit colecționar de artă, punând preț pe ținuta distinsă încă de pe vremea pozelor cu papion din anii 1950. La toate vârstele, în poezia lui Aurel Rău solemnitatea poemului se construiește în știința surâzătoare a zădărniciei, eufemizând trecerea, efemerul („De ce să te dai bătut / Când știi că nimic nu așteaptă / Dincolo?”). Limbajul devine, astfel, o menajerie de lux printre gratiile căreia scriitorul se preumblă cu eleganță studiată, precaut să nu i se zărească rănile sângerânde. „Să scriu și să fiu” este deviza unei existențe livrești, a unui interior care-și clădește stâlpi de susținere – „aceste versuri / aceste bare / de care mă țin”.

Extrem de activ la serbările de anul acesta (70 de ani de existență a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, dar și a revistei „Almanahul literar / Steaua”, căreia i-a fost redactor-șef decenii în șir), a fost prezent la Recitalul Poeții Stelei și invitații lor, la Muzeul de Artă, a intervenit consistent la șezătoarea literară aniversară, la FestLit Cluj, a colaborat consistent la volumul 70, s-a comportat, așadar, ca un demn scriitor al Cetății, ca un breslaș implicat în viața literară.

În 2015, în pragul aniversării celor opt decenii și jumătate de viață, Aurel Rău și-a dăruit și ne-a dăruit o excelentă antologie de poezie simbolistă franceză. Poemele traduse sunt mărturii ale unei călătorii estete prin/printre „câmpul, vitraliile, grădina, porturile, minele, gările, serele, zările simbolismului francez”, cum spune Confesiunea poetului-traducător – tot atâtea piedici puse prea grăbitei treceri prin cuvinte. Anul acesta și-a făcut și ne-a făcut din nou daruri, profitând de fundalul festiv, dar, neîndoielnic, și cu gândul la cei 90 de ani pe care îi va împlini în 2020. Mai întâi, a pus împreună textele scrise de-a lungul anilor despre pictori și sculptori – „vreo schiță de profil, vreun cuvânt de deschidere la vreo expoziție, cronici plastice, când nu evocări la un ceas de bilanț, ori aniversar. Și însemnări despre albume de artă sau confesări ale unor artiști la maturitate, și despre vizite la muzee, în atmosfera de taină a vreunui atelier. Și nu o dată, simple «exerciții de admirație», încercări de intuiri ale unor zone de interferență”. Cum știe deja că „în fond, ce altceva, decât Cuvânt / sunt toate…”, elegantul album Penelul și dalta, apărut la Editura clujeană Dokia, e un fel de repetat poem cu floare, textele cu înflorituri de stil care îi sunt proprii fiind pereche cu reproduceri color după Constantin Brâncuși, Theodor Pallady, Corneliu Baba, Romulus Ladea, Aurel Ciupe, Ion Vlasiu, Teodor Harșia, Vida Gheza, Paul Sima, Octavian Bour, Ion Alin Gheorghiu, Alexandru Mohi și așa mai departe. Truda migăloasă la acest album, mărturisește poetul, i-a adus în minte poemele sale „inspirate din universul artelor vizuale sau într-o tangență cu acest univers, prelungind într-un plan liric o meditație pe marginea frumosului liniei și culorii”. Așa s-a închegat o carte complementară, Alianțe, cincizeci de poeme ekphrastice. Adică opere literare care descriu opere non-literare. Vorbind la lansarea celor două cărți, mi-am dat seama că, firește, un scriitor adevărat trebuie să poată scrie despre orice, cum credea G. Călinescu, pe care Aurel Rău îl ia de martor și de scut, dar, de vreme ce scriitorul e cel care descrie în cuvinte tot ce este omenesc, cu atât mai pe măsură îi va fi să scrie despre pictură, muzică, sculptură, despre artă în general, căci, nu-i așa?, nimic mai profund omenesc decât Arta. În cazul lui Aurel Rău, lucrurile merg chiar un pas mai departe. Dacă privești un manuscris al său, vei vedea că poemul însuși se ivește nu din revărsarea bruscă în pagină a unei stări poetice rotund închegate, ci e mai întâi un crochiu pe care îl privește din afară și îl șlefuiește îndelung. Poemele sale devin descrieri în cuvinte plastice ale unor poeme-miez, încă informe. Cum spune poemul prolog Alianțe, „cuvintele s-au îmbătat de o tandrețe” și se prefac ele însele în picturi, căci pictura e poezia care se vede, după spusele lui Leonardo da Vinci. Complexă țesătură ekphrastică în două cărți frumoase.

Iată, în încheiere, Corifeii lui Romul Ladea: „Să-i facă – pe originea romană / Mizând ei; lor, prin nume sorocit – / Sfântă Treime, Școală Ardeleană, / A fost cum doar s-ar fi rugat smerit. // Sau într-o-a șasea zi i-ar fi-nzidit: / A le găsi un chip, fără prihană. / Au cărți în mână toți, cerească mană. / Din jaruri scos, ce proaspăt răsărit! // Desculț, bătrânul Micu. În sandale? / Citind. Maior, răpit de-un gând de zbor. / Un clocot, Șincai, stăpânit, pe cale… // Și-n toate, o Lumină; strâns, ce-i leagă. / Ești, știi, aici, și prin silința lor. / Pe care bronzul o păstrează-ntreagă”.